Unui tânăr pe nume Lorenzo îi moare mama și, pentru că ea trăiește în altă țară, trebuie să parcurgă câteva mii de km ca să asiste la înmormântare. Pentru că n-a apucat să-și ia rămas bun de la ea, Lorenzo decide să-i scrie o scrisoare de adio, ca un jurnal de călătorie.
Acesta este pretextul structurii cărții lui Andrea Bajani – De vei lua aminte la greșeli – jurnalul unui băiat devenit bărbat în lipsa mamei mai interesată de carieră, decât de familie; povestea unui copil care pare că nu mai crește – nu pentru că se vrea a fi un Peter Pan, ci pentru că se raportează tot timpul la mamă, (de)scriindu-i viața lor – și care-ți arată lumea adulților prin ochi mediatori-înțelegători-inocenți.
O poveste despre copiii lăsați acasă care își contabilizează trecerea zilelor după telefoanele pe care le primesc duminică seara de la părinții plecați la muncă departe; copiii care-și așteaptă părinții să se-ntoarcă în țara cu jocuri dulci amare: “Când tu plecai eu îți lăsam bilețele pe noptieră. Nu știam când o să te întorci, iar dacă ai fi sosit când eu nu eram acasă voiam să găsești un semn de salut de la mine. Intram pîș-pîș în camera ta, când nu mă vedea tata, și îți lăsam biletul. Îl băgam sub deșteptător, căci amândoi știam că acolo, dedesubt, era locul nostru secret. Îți scriam Bună mama, sau altceva ce se-ntâmplase și nu voiam să-ți spun prin telefon. Odată, de exemplu, când a fugit câinele vecinilor, ți-am scris un bilet și l-am băgat sub deșteptător. Ți-am scris Bine ai venit, mama, sunt foarte bucuros că te-ai întors acasă. Acum trei zile a fugit câinele vecinilor, toată lumea se agita. Pe urmă mă întorceam acasă și tu nu veniseși. Dimineața următoare luam altă hârtie și schimbam numărul zilelor de când fugise câinele vecinilor. (…) Când te-ai întors cu adevărat ajunsesem la șaptezeci și șase de zile, numerele erau tăiate cu o linie, iar cele corecte erau scrise deasupra. Și câinele vecinilor se întorsese acasă.”
O poveste despre singurătatea unei femei care plătește prețul unei invenții care o face celebră în toată lumea, schimbându-și centrul de interes de pe familie pe afaceri; o femeie căreia, pentru că nu mai are amintiri comune cu fiul ei – nu-l vede cum crește, cum merge la școală, cum se îndrăgostește (dacă se îndrăgostește?) –, îi rămâne o singură formă de comunicare: cadourile. Și-i face cele mai surprinzătoare daruri; ca bucata de pământ pe care i-o cumpără în țara în care ea muncește.
O poveste despre singurătatea unui bărbat care ajunge tată din întâmplare și care se simte dator să se joace cu fiul care nu-i al lui, dar pe care trebuie să-l crească pentru că femeia pe care el o iubește îi e mamă și a plecat departe.
O poveste despre ce trebuie să mai spui când nu mai ai cui să povestești toate cele pe care le-ai păstrat în tine.
Andrea Bajani mai adaugă o “copertină” structurii cărții sale: italianca se mută în România ca să-și eficientizeze afacerea, iar povara de singurătăți capătă – în formula ei macro – forma unei rocade mari din șah: nu doar românii sunt imigranți, ci și italienii; nu doar despre români se poate vorbi urât, ci și despre italieni. (Conform recensământului din 2002, 3.331 de italieni au rezidența pe teritoriul țării noastre, fiind recunoscuți ca o minoritate etnică în România.)
Cartea poartă – voit – inocența scrierii de copil, deși Bajani are 35 ani, 7 cărți și ceva premii literare. Personal, am regretul unor tușe îngroșate (secvențe diferite care spun același lucru, repetarea propozițiilor pentru a arăta monotonia) dar – dincolo de asta – e o carte care vorbește frumos despre sacrificiile pe care le faci în viață și despre prezența morții ca o confirmare a unui sfârșit de care nu trebuie să te temi, oricât ar fi de greu.
P.S. Am citit cartea păstrând tot timpul în minte întrebarea “Cum își ia un copil la revedere de la mamă într-un jurnal pe care-l scrie după ce ea a fost înmormântată?” Răspunsul de la finalul cărții e, desigur, freudian.
P.P.S. Jumătate din carte am citit-o pe o terasă din Centrul vechi al Bucureștiului; preț de o jumătate de oră, la o masă alăturată a stat un italian gras care transpira abundent și care-i făcea apropouri sexuale chelneriței. Citeam varianta electronică a cărții, altfel i-aș fi dăruit-o. S-ar fi recunoscut printre rânduri.