Sunt un admirator declarat al lui Koontz. Şi, spre deosebiră de mulţi dintre cei care i-au apreciat opera de început (mai macabră, cu mai multe elemente horror), sunt foarte încântat de ultimele sale scrieri, mai optimiste şi cu un strop de filosofare în ele.
Romanul Cu sufletul la gură este un exemplu tipic de thriller koontzian: vreo şase, şapte fire epice, care se împletesc abia în final; capitole scurte, care se termină brusc, lăsând cititorul nerăbdător să afle ce s-a întâmplat în continuare; personaje diferite, cu interese diferite, alese aparent întâmplător, dar care n-au fost deloc alese la întâmplare; acţiune dinamică, plină de răsturnări de situaţii… adică, pe scurt, o poveste care se citeşte cu sufletul la gură.
Povestea începe teribil de banal: un fost militar care trăieşte într-o fermă izolată din munţi iese la plimbare şi zăreşte nişte animale bizare. Nu le poate vedea prea bine, aşa că presupune că nu-i nimic deosebit. În acelaşi timp, la o altă fermă din vecinătate, animalele se strâng şi privesc ca vrăjite în depărtare…
Ceva mai departe, în Las Vegas, un individ ciudat – care susţine că-i specialist în teoria haosului – câştigă sume importante, pe care le dăruieşte unor necunoscuţi aflaţi la ananghie.
Şi mai departe, pe malul mării, un vagabond porneşte la drum, pentru a duce la îndeplinire o misiune pe care doar el o cunoaşte…
Revenind în munţi, la fermele izolate, asistăm la o întâlnire emoţionantă: Henry Rouvroy îşi vizitează fratele geamăn, pe care nu-l văzuse de mulţi, mulţi ani. Însă, imediat după bucuria reîntâlnirii, Rouvroy îşi ucide fratele şi cumnata, pentru a prelua identitatea geamănului său şi a-şi construi aici, în pustietate, un refugiu care să-i permită să supravieţuiască în vremurile tulburi ce vor urma. Numai că trupurile celor ucişi dispar în mod bizar şi lucrurile încep să se încurce tot mai mult…
Iar la toate acestea se adaugă o discuţie care are loc pe un teren de golf: un avocat celebru îl angajează pe un fost client al său să-i ucidă soţia şi fiul…
Toate aceste poveşti iniţiale – după cum vedeţi, e vorba de poveşti ce par să nu aibă nici o legătură una cu alta – se vor strânge la un loc, ca nişte pâraie ce se strâng pentru a forma un fluviu năvalnic, iar la tot ce-a fost până acum vom mai adăuga agenţii guvernamentale, secrete de importanţă crucială şi multe alte chestii.
Însă ce-mi place cel mai mult la Koontz – mă rog, la acele romane ale lui Koontz povestite la persoana întâi – este faptul că personajele sale filosofează la modul cel mai banal, adică pălăvrăgesc (aşa cum facem deseori şi noi) despre rostul vieţii, al lumii şi al oamenilor. Îşi dau cu părerea la modul cel mai omenesc cu putinţă – şi spun lucruri tare interesante.
Iată un exemplu din romanul despre care discutăm. La un moment dat, două dintre personaje îşi dau cu părerea despre evoluţionismul lui Darwin, iar unul dintre ele explică de ce evoluţionismul nu-i ageat de matematicieni: „Gândeşte-te la gradul de complexitate al unei singure gene. Conţine un număr enorm de aspecte specifice – informaţii de mii de biţi – fiecare dintre acestea dobândit prin mutaţie. Însă nici cel mai mic vierme de pe Pământ nu ar fi putut evolua dintr-un mecanism unicelular pe parcursul a patru miliarde de ani, chiar dacă ar fi avut loc câte o mutaţie în fiecare a milioana parte dintr-o secundă.”
Poate că tema nu vi se pare interesantă, poate cunoşteaţi problema şi cunoaşteţi şi răspunsul. Însă există mulţi care nu au auzit niciodată de ea – iar mie mi se pare că-i vorba de un aspect ce merită cunoscut.
Iar chestia cea mai frumoasă din întreaga poveste este că Dean Koontz nu încearcă să ne inducă vreo concluzie. Nu, personajele sale meditează sau discută despre soartă, Dumnezeu, bine şi rău – sau, în cazul nostru, despre evoluţionism – fără să finalizeze discuţia. Koontz se mulţumeşte să ne dea un subiect de rumegat, lăsându-ne să gândim singuri. Sigur, pare absurd să citeşti o carte ce pare destinată amuzamentului ca să găseşti în ea opinii filosofice. Însă adevăratul scop al literaturii SF şi ale genurilor conexe este de a te face să meditezi, de a te face să ai discerământ. Iar într-o lume a lozincilor prefabricate transmise prin mass media, contează foarte mult să-ţi foloseşti (măcar un pic) propria-ţi minte…