O poveste despre trei călători americani rătăcind pe întinderea pustie și aridă a Africii de Nord după cel de-al Doilea Război Mondial, Ceai în Sahara de Paul Bowles (Biblioteca Polirom, Seria Esenţial),  explorează resursele dragostei și ale urii, ale dorinței și ale vinovăției, ale umanității în fața cruzimii fără sfârșit a deșertului.

ceai in sahara (1)Port și Kit Moresby, doi soți americani foarte sofisticați, își dau seama că le vine din ce în ce mai greu să conviețuiască. Încercând să depășească acest impas, pornesc împreună cu prietenul lor Tunner într-o călătorie care-i va purta prin orașele și deșerturile din nordul Africii de după al Doilea Război Mondial. Un roman clasic al secolului XX, în care Paul Bowles examinează magistral felul cum americanii descoperă o altă cultură și efectele devastatoare pe care pericolele și pustietatea neîndurătoare din deșert le au asupra personajelor.

Tennessee Williams spunea că acest roman nu poate fi decât rezultatul experienței și al contemplației unei minți cu adevărat mature. Romanul lui Bowles e pentru oameni care înțeleg această perspectivă, a privirii mature. În Ceai în Sahara, mintea omului echivalează cu imensitatea aridă a deșertului… iar adevărul, cu frumusețea lui înfiorătoare, de neatins, este singurul adăpost. (The Independent)

 

Ceai în Sahara este alegoria unei aventuri spirituale. (The New York Times)

Iată un fragment în exclusivitate dintr-un roman pe care nu trebuie să îl ratați anul acesta, indiferent de planurile voastre de călătorie 🙂 :

 

„La douăsprezece fără ceva Port era afară, la intrarea în hotel, cu toate bagajele sale. Trei hamali arabi lucrând sub îndrumarea tânărului Lyle încărcau genţile în spatele maşinii. Norii care se deplasau lent erau ciuruiţi acum de găuri mari de un albastru profund ; când soarele apăru printre ele, căldura lui deveni

neaşteptat de puternică. În direcţia munţilor, cerul era încă negru şi încruntat. Port era nerăbdător ; spera ca ei să plece înainte ca Tunner sau Kit să‑şi facă apariţia.

La douăsprezece fix, doamna Lyle era în hol făcând tărăboi în legătură cu nota de plată. Acutele vocii ei urcau şi coborau în şiruri ascuţite de sunete. Venind spre uşă, strigă :

— Eric, vrei să vii puţin înăuntru şi să‑i spui individului ăstuia că nu am mâncat biscuiţi ieri la ceai ? Imediat !

— Spune‑i chiar tu, zise Eric absent. Celle‑là on va mettre ici en bas, continuă el adresându‑se unuia dintre arabi şi arătând spre o valiză grea din piele de porc.

— Imbecilule !

Ea intră din nou în hotel ; o clipă mai târziu Port o auzi ţipând :

Non ! Non ! Thé seulement ! Pas gâteau !

În cele din urmă reapăru, roşie la faţă, cu geanta legănându‑i‑se pe braţ. Văzându‑l pe Port, se opri şi strigă :

— Eric !

Acesta ridică privirea de la maşină, se apropie şi îl prezentă pe Port mamei sale.

— Îmi pare bine că puteţi veni cu noi. E o siguranţă în plus. Se zice că aici în munţi e mai bine să umbli cu un revolver. Deşi trebuie să spun că n‑am întâlnit încă un arab pe care să nu pot să‑l pun la punct. Mai degrabă ai nevoie să fii protejat de bestiile astea de franţuji. Nişte ordinari ! Ce tupeu să‑mi spună mie ce am mâncat ieri la ceai. Atâta neobrăzare ! Eric, laşule ce eşti ! Mă laşi să mă bat cu ăştia la recepţie. Probabil că tu ai mâncat biscuiţii cu care mă încarcă !

— Tot aia e, zâmbi Eric.

— Mi‑ar fi ruşine să recunosc. Domnule Moresby, uitaţi‑vă la matahala asta de băiat. N‑a lucrat o singură zi în viaţa lui. Trebuie să‑i plătesc toate facturile.

— Hai‑hai, mamă ! Urcă.

Spusese asta pe un ton disperat.

— Ce vorbă mai e şi asta, urcă ? Vorbi pe un ton şi mai ridicat : Ce tupeu să‑mi vorbească aşa ! Ai merita o palmă peste faţă. Ţi‑ar prinde bine. Urcă în faţă. Nimeni nu mi‑a mai vorbit în felul ăsta.

— O să stăm toţi trei în faţă, spuse Eric. Vă deranjează, domnule Moresby ?

— Sunt încântat. Prefer în faţă, spuse Port.

Era hotărât să rămână la periferia acestui tipar familial ; cel mai bun mod de a realiza acest lucru, se gândi el, era să nu aibă nici o trăsătură vizibilă de caracter, să fie doar politicos, să asculte. Era foarte probabil că aceste ciondăneli ridicole erau singura formă de conversaţie pe care cei doi reuşiseră să o conceapă.

Porniră cu Eric la volan, ambreind. Hamalii strigară :

Bon voyage !

— Am surprins mai mulţi oameni hlizindu‑se la mine când am plecat, spuse doamna Lyle, aşezându‑se mai bine. Nespălaţii ăia de arabi şi‑au făcut şi aici meseria, ca peste tot, de altfel.

— Meseria ? Ce vreţi să spuneţi ? zise Port.

— Ei, asta‑i bună, spionajul, fireşte. Te spionează toată vremea aici. Cu asta‑şi omoară timpul. Credeţi că poţi face ceva fără ca ei să ştie ? Râse într‑un fel neplăcut. Într‑o oră toţi nenorociţii de agenţi şi subsecretarii de la consulate ştiu tot.

— Vreţi să spuneţi Consulatul Britanic ?

Toate consulatele, poliţia, băncile, toată lumea, spuse ea categoric.

Port îl privi pe Eric, aşteptând să zică ceva.

— Dar…

— O, da, spuse Eric, aparent fericit să întărească vorbele mamei sale. E o porcărie sinistră. N‑avem niciodată o clipă de răgaz. Oriunde mergem, ne reţin scrisorile, încearcă să ne

oprească la intrarea în hoteluri pretinzând că nu au camere, iar atunci când obţinem camere, le scotocesc când suntem plecaţi în oraş şi ne fură din lucruri, îi pun pe hamali şi pe cameriste să tragă cu urechea…

— Dar cine ? Cine face toate astea ? Şi de ce ?

— Arabii ! strigă doamna Lyle. Sunt o rasă împuţită şi inferioară care n‑are altceva de făcut în viaţă decât să‑i spioneze pe ceilalţi. Cum crezi dumneata că trăiesc, altfel ?

— Pare incredibil, se aventură Port cu timiditate, sperând ca în acest mod să atragă şi mai multe comentarii amuzante.

— Oho ! zise ea pe un ton triumfător. Dumitale poate să ţi se pară incredibil pentru că nu‑i cunoşti, dar ai grijă. Ne urăsc pe toţi. Şi franţujii la fel. O, ne detestă !

— Arabii mi s‑au părut întotdeauna foarte simpatici, spuse Port.

— Bineînţeles. Asta pentru că sunt servili, te linguşesc şi se gudură pe lângă tine. Şi în clipa în care eşti cu spatele la ei, o zbughesc la consulat.

Eric zise :

— Odată în Mogador…

Maică‑sa îl întrerupse.

— Of, taci din gură ! Mai lasă şi pe altul să vorbească. Crezi că toată lumea vrea să‑ţi audă neroziile tale găunoase ? Dacă ai fi avut niţică minte în cap n‑ai fi intrat în afacerea aia. Ce‑ţi trebuia să pleci la Mogador când eu eram pe moarte în Fez ? Domnule Moresby, eram pe moarte ! În spital, întinsă pe spate, cu o infirmieră arabă îngrozitoare care nu era nici măcar în stare să facă o injecţie…

— Ba putea ! zise Eric cu fermitate. Mie mi‑a făcut cel puţin douăzeci. Ai avut pur şi simplu ghinionul să te infectezi pentru că rezistenţa ta e scăzută.

Rezistenţa ! zbieră doamna Lyle. Refuz să mai scot un cuvânt. Domnule Moresby, ia priveşte ce culori au dealurile ! Aţi încercat vreodată infraroşiile la peisaje ? Am cumpărat câteva excelente, în Rhodesia, dar mi‑au fost furate de un editor în Johannesburg.

— Domnul Moresby nu e fotograf, mamă.

— Ah, potoleşte‑te. Îi strică vreun pic să afle despre fotografia în infraroşu ?

— Am văzut nişte mostre, spuse Port.

— Evident că ai văzut. Vezi, Eric, niciodată nu ştii ce spui. Toate ţi se trag de la lipsa de disciplină. Ce mi‑aş dori să‑ţi câştigi existenţa măcar pentru o zi ! Te‑ar învăţa să gândeşti înainte să vorbeşti. În momentul de faţă eşti un imbecil perfect.

Urmă o discuţie extraordinar de aridă în cursul căreia Eric, aparent în beneficiul lui Port, enumeră o listă de servicii neverosimile pe care pretindea a le fi avut în ultimii patru ani, în timp ce maică‑sa obiecta sistematic la fiecare din ele cu ceea ce părea a fi o probă convingătoare a inexistenţei lor. La fiecare nouă pretenţie striga :

— Ce de minciuni ! Ce mai mincinos ! Nici măcar nu ştii care e adevărul !

În cele din urmă, Eric ripostă cu o voce supărată, oarecum capitulând :

— Oricum, nu m‑ai lăsa să mă ţin de vreun serviciu. Eşti terorizată de gândul că aş putea să devin independent.

Doamna Lyle strigă :

— Priveşte, priveşte ! Domnule Moresby ! Ce asin drăgălaş ! Îmi aminteşte de Spania. N‑am stat decât două luni acolo. Este o ţară groaznică (ea pronunţa goaznică), plină de soldaţi, de preoţi şi de evrei.

— Evrei ? reluă Port neîncrezător.

— Bineînţeles. Nu ştiai ? Hotelurile sunt pline. Ei conduc ţara. Din culise, desigur. La fel ca peste tot. Doar că în Spania sunt mai deştepţi în chestia asta. Nu recunosc niciodată că sunt evrei. În Córdoba – asta o să te convingă cât de şireţi şi de falşi sunt – în Córdoba mergeam pe o stradă care se cheamă Judería. Acolo se află sinagoga. Evident că musteşte de evrei – un ghetou tipic. Dar crezi că recunoaşte vreunul ? Bineînţeles că nu ! Negau mişcându‑şi degetul în faţa mea şi strigau : „Católico ! Católico !“. Închipuiţi‑vă ce tupeu pe ei, domnule Moresby, să pretindă că sunt romano‑catolici. Şi când am intrat în sinagogă ghidul ne‑a repetat de nu ştiu câte ori că nu s‑au mai ţinut servicii religioase acolo din secolul al XV‑lea ! Mă tem că am fost groaznic de mojică. I‑am râs în nas.”