de Aurora LIICEANU
Susan Sontag: Privind la suferinţa celuilalt, o carte scrisă cu un an înainte de a muri, o carte care întristează. Îmi place Susan Sontag, e deşteaptă rău, e analitică, e rafinată în judecăţile ei care se simt că au frământat-o. Este, aşa cum s-a spus în necrologul ei, în 2004, „Doamna Întunecată a vieţii intelectuale americane”, un estet care a reorientat orizontul cultural al acestei vieţi.
Cartea ei Privind la suferinţa celuilalt nu îţi dă senzaţia că viaţa e uşoară, nici nu face un omagiu umanităţii. Dimpotrivă, ca psiholog, pot spune că arată partea întunecată a naturii umane, cea care când aud „eradicarea violenţei” mă face să înţeleg că cel care cere asta habar nu are ce este natura umană.
Susan Sontag ştie prea bine, a citit, a studiat documente, a fost în zone de război, aşa că are tot dreptul să judece fiinţa umană. Vorbele Susanei Sontag sunt de netăgăduit, dovedind o luciditate bazată pe multe lecturi, dar şi pe experienţa războiului, un război văzut de aproape. Această experienţă ar fi făcut-o, cred, să pună unul dintre motto-urile cărţii un citat din Tennyson: „Dădaca murdară, Experienţa…”. Iată ce spune: „A fi spectator al calamităţilor ce au loc în altă ţară este o experienţă esenţială a modernităţii, posibilă graţie activităţilor de peste un secol şi jumătate a acelor turişti specializaţi, profesionişti numiţi jurnalişti. Imaginea şi sunetul războiului au pătruns astăzi în sufragerie”. Astăzi, „Dacă e sânge, se vinde” gândesc cei care scriu în ziarele de scandal. Se poate adăuga şi că „Dacă e sex, se vinde”. Tot cu succes.
Susan Sontag a mai scris o carte despre fotografie, fiindcă pentru ea imaginea este cea care ne construieşte impresiile, opiniile, reprezentările despre ce se întâmplă în lume. Percepţia despre război a celor care nu l-au trăit este în principal un rezultat al impactului produs de imagini. Suntem înconjuraţi constant de imagini – prin televiziune, filme, video – dar, susţine ea, când vine vorba să ne amintim ceva, tot fotografia are un impact mai puternic.
Ceea ce mi-a plăcut şi chiar m-a bucurat este faptul că aminteşte de ce ne-a spus, încă din 1922, Walter Lippmann, pe care eu l-a întâlnit în psihologie drept cel care a bătut moneda termenului „stereotip”, un mare jurnalist, preocupat de politică şi de opinia publică. Walter Lippmann a spus ceva atât de adevărat şi atât de demult şi anume că „În ziua de astăzi, fotografiile au acelaşi impact asupra imaginaţiei pe care altă dată îl aveau cuvântul tipărit şi, înainte de acesta, cuvântul rostit. Ele par pe deplin reale”. Să ne mai mirăm când vedem la atâta distanţă în timp cum imaginile „călăresc” cuvintele?
Susan Sontag face observaţii privind psihologia privitorului, întrebându-se dacă putem vorbi de memorie colectivă, pentru că, spune ea, „amintirile sunt individuale, nereproductibile – mor odată cu fiecare persoană. Ceea ce se numeşte memorie colectivă nu este amintire, ci o convenţie…”
Cum se face că avem dorinţa de a vedea ceva „oribil”, cum se face că dorinţele noastre sunt morbide, cum se face că „pasiunea pentru rău”, pentru cruzime este la fel de firească pentru fiinţele umane ca şi compasiunea?
Dar, într-o lume saturată de imagini, chiar hipersaturată, vedem că noi devenim insensibili, indiferenţi la conţinut. Aici, oricine citeşte această carte îşi aminteşte de „banalitatea răului” a lui Hannah Arendt sau de „oboseala compasiunii” din psihologia pierderii.
Dar imaginile pot fi şi trucate, aranjate, construite, înscenate. Aşa s-a întâmplat cu minunata fotografie a lui Robert Doisneau, făcută pentru „Life”, în 1950, devenită carte poştală admirată de lumea întreagă, unde doi tineri se sărută romantic, dezlăţuit de fericiţi, în Paris, când războiul trebuia uitat. Tinerii, femeia şi bărbatul, au fost angajaţi de Robert Doisneau şi poţi jura că totul, tot ce vezi în imagine este adevărat. Deloc înscenat.
Cartea Susanei Sontag este gravă, te pune pe gânduri, te face să vezi natura umană aşa cum, adesea, nu ne dorim s-o vedem. Pentru lumea de astăzi şi pentru sensibilitatea etică modernă, convingerea că războiul este „o aberaţie, chiar dacă una de neoprit, este fundamentală”. La fel este şi pacea, ceva de neatins. Dar, în istoria umanităţii, războiul nu a fost privit aşa. El era ceva normal, iar pacea era privită ca o excepţie. Noi ne dorim ca pacea să fie ceva normal şi războiul să fie o excepţie. Susan Sontag ne lasă să înţelegem că aşa ceva e de dorit, dar contravine naturii umane, părţii întunecate a omului.