Well, trebuie să mărturisesc. Nu prea mă dădeam în vânt după Frédéric Beigbeder și cărțile sale. El mi se părea infatuat și nesuferit, cărțile suficiente și fals cinice. Dar când am citit Oona & Salinger, domnul Beigbeder și-a șters toate păcatele. Căci cartea aceasta este cu totul altfel decât cele scrise până acum.

oona-salinger_1_fullsizeNu știu dacă mi-aș fi putut imagina vreodată că autorul poate să-și schimbe atât de mult scriitura, astfel încât să dăruiască emoție, sensibilitate, profunzime și să revitalizeze, chiar dacă doar în imaginația cititorilor, o iubire celebră rămasă doar la stadiul de posibilitate.

Încercând să explice dispariţia temporară a lui Salinger pe parcursul anului 1953,  Frédéric Beigbeder imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului între romancierul emblematic al Americii, J.D. Salinger şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugene O’Neill. Legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbour. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei.

Nu vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Aceste două comete nu-şi vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger, chiar şi în cele mai întunecate clipe ale sale.

Pentru voi, un fragment în exclusivitate:

”La întoarcerea la New York, Oona nu a dat uitării cele întâmplate, dar s‑a prefăcut că nu‑și amintește sfârșitul serii de la Point Pleasant. Jerry nu i‑a mai vorbit niciodată despre asta. Și‑au petrecut toamna și iarna lui 1941 flirtând, fără a pomeni vreodată de mica ei problemă gastrică. Era pentru prima dată când și unul și celălalt se considerau a fi „în cuplu“; totuși, nu se țineau de mână în fața prietenilor lor.

Prima dragoste este rareori cea mai reușită ori perfecțiunea întruchipată, dar rămâne… prima. Iată un fapt incontestabil: niciunul dintre cei doi nu va uita vreodată aceste începuturi. Jerry o aștepta pe Oona la ieșirea de la Brearley School, se plimbau prin Central Park, se întâlneau în apartamentul gigantic al actriței Carol Marcus, situat pe colțul dintre Park Avenue și strada 55, sau în cafenele, în magazine cu jucării, mergeau la cinematograf. Aveau în continuare masa numărul șase la Stork Club, aveau banca lor, în Washington Square, librăria preferată (Strand, pe strada 4) de unde furau cărți la mâna a doua și declamau cu voce tare frazele pe care cititorii dinaintea lor le subliniaseră. Strâns lipiți unul de celălalt, dădeau de mâncare veverițelor, să sărutau din când în când sau citeau reviste de cinema. Trebuie să fii cu adevărat foarte îndrăgostit ca să suporți să citești o revistă de cinema în doi; într‑un fel, erau echivalentul unui cuplu care, în secolul al XXI‑lea, se uită la televizor fără a‑i păsa cine ține telecomanda. Își cumpărau cornete cu castane coapte când ieșeau din marele magazin Bendel cu buzunarele pline de nimicuri furate. Între șaisprezece și douăzeci și doi de ani, atunci iubești cu adevărat. Iubirea este absolută, fără cel mai mic dubiu, fără nicio umbră de ezitare. Oona și Jerry așa se iubeau, fără a cugeta, cu ochii holbați. Uneori, el îi strecura mâna pe sub rochie pentru a‑i mângâia sânii proaspeți prin sutien, până când ea îl implora să se oprească, și‑și închidea ochii pentru a‑l săruta, strângându‑l foarte tare ca și cum ar fi vrut ca el să continue.

— Înainte de tine, nu am iubit niciodată, spunea el.

— Nu vorbi despre ceea ce nu cunoști, îi răspundea ea.

El îi citea primele sale nuvele: Du‑te să‑l vezi pe Eddie, Inima unei povești sfâșiate, Lungul început al lui Lois Taggett. Ea îi vorbea despre personajul de ingenuă pe care urma să îl interpreteze la teatru, în Pal Joey, o comedie muzicală care, după război, în 1957, a devenit film (cu Frank Sinatra, Rita Hayworth și Kim Novak). Își povesteau totul, vorbeau despre frații și surorile lor, se plângeau de părinți (prea prezenți pentru el, prea absenți pentru ea). Nu făceau dragoste, dar când dormeau împreună se strângeau în brațe, îndelung, în pijama și cămașă de noapte, până ajungeau lac de sudoare. Oona refuza să‑și scoată chiloții, iar Jerry sfârșea prin a juisa în indispensabili, abținându‑se să geamă. Îi respecta virginitatea. Ea repeta tot timpul: „O copilă nu‑și poate permite să rămână însărcinată“. Era uluit să o poată ține în brațe, să‑și strecoare vârful limbii în gura ei roșie, să‑și treacă degetele prin păru‑i mătăsos și unghiile pe spatele gol, cu degetele depărtate imitând picioarele unui păianjen care urcă de‑a lungul coloanei vertebrale, să‑i simtă pieptul lipit de al lui, fremătând, ore întregi, și respirația pe gât. Ce lux! Jerry și Oona erau foarte senzuali, deși caști; e greu de înțeles în secolul XXI, când ți‑o bagi doar ca să dai bună ziua, dar aceste vagi dezmierdări, aceste nedefinite împingeri și strânsori le erau de ajuns. Nu era nicio grabă; ea era prea tânără pentru a se mărita, iar el o făcea pe blazatul pentru a nu o sufoca. Ea suspina cu gura întredeschisă la mângâierile lui, iar el o privea cum dormea, numărându‑i alunițele de pe spate și de pe brațele albe; a‑i contempla pistruii era pentru el ca observarea stelelor de pe cer: se recunoștea învins în fața misterului suprem. Jerry era un puștan frumușel, și‑ar fi putut pierde virginitatea cu fete mai puțin sălbatice, dar prefera să alinte această starletă infantilă. Felul ei de a rezista avansurilor lui era de mii de ori mai erotic decât o noapte oarecare în compania unei târfe cu sâni mari, pe nume Samantha.

Ce informații găseai în materie de sex în New Yorkul anilor 1940? Răspunsul e simplu: nimic. Nici imagini erotice, nici poze porno, nici filme „hot“, nici romane sexuale. Nicăieri nu era disponibilă nicio instrucțiune privind vreunul dintre modurile de utilizare ale relațiilor corporale. Iată în ce constă principala schimbare, dacă e să comparăm New Yorkul din 1940 cu cel de astăzi, în care adolescenții au acces nelimitat, instantaneu și gratuit la toată pornografia din întreaga lume. Deși extrem de atrași unul de altul, Jerry și Oona erau complet paralizați din punct de vedere sexual, pentru că nimeni nu le explicase cum se face dragoste, nici cum ar putea depăși oribilul blocaj al îndrăgostirii. Prea respectuos, Jerry nu îndrăznea să o bruscheze, iar la rândul ei, Oona era prea timidă pentru a‑l încuraja (și foarte speriată la ideea de a rămâne însărcinată).

Cum nu se puteau vedea acasă la Oona, care locuia cu mama ei la hotelul Weylin, pe Madison Avenue, întâlnirile lor aveau loc fie, uneori, într‑o cameră pe care Jerry o închiriase cu săptămâna, fie, cel mai adesea, la Carol. Trebuia să fie foarte atent să nu facă zgomot. Părăsea apartamentul în vârful picioarelor, în toiul nopții, închizând foarte încet ușa în urma lui, după care o lua spre casă pe jos, cu surâsul pe buze și cu frustrarea în pantaloni. Lipsa de satisfacție îi sporea veselia, așa cum chipul extatic al unor călugări reprezintă o excelentă publicitate pentru castitate. Nimic însă nu îi interzicea să‑și ofere de unul singur, în propriul pat, un orgasm violent, gândindu‑se la săruturile pline de nesaț ale Oonei, la pielea ei netedă, la parfumul de bebeluș, la tenul alb ca laptele, la ochii pe jumătate închiși, la chiloțeii ei albi de fetiță, la piciorușele arcuite alunițele de pe sâni, gura de vampă, suspinele în urechea lui, limba cu savoare de fruct oooh yyeeess.

Când ieșea cu gașca de prieteni, Oona ajungea uneori în toiul nopții, venind să doarmă cu el, pentru că ura să doarmă singură. Împrăștia peste tot miros de alcool și tutun, dar el era fericit să o primească în camera închiriată, de Poet Blestemat. Ea avea nevoie să vorbească, să fie răsfățată, acoperită de sărutări caste, să‑și găsească liniștea în brațele lui de îndrăgostit. Îi spunea tot timpul că‑și detestă corpul, se considera mică și cam rotofeie și, în ciuda protestelor, îi cerea să stingă lumina. După care adormea în poziții de neînțeles, sforăind sau mușcând un colț al feței de pernă. Alteori se comporta ca o prințesă care dă ordine: „Dezbracă‑mă tu, please… Spală‑mă pe dinți, te rog, sunt foarte obosită… Poți să‑mi aduci un pahar cu apă?…“ Pe Jerry nu îl deranja că era tratat ca un valet, câtă vreme îi putea admira piciorușele subțiri. Într‑o seară i‑a băut șampanie dintr‑un pantof. O, Doamne, acest picior alb care se cambrase ieșind din pantoful decupat, de bal… Degetele ei de la picioare, cu unghiile lăcuite, atingând ușor pielea pantofului, împurpurându‑se înainte de a se elibera… E prostesc, dar la douăzeci și doi de ani ești mândru că o asemenea frumusețea te‑a ales, chiar și numai pentru a adormi în patul tău, în timp ce tu o scarpini în cap până când ajunge să toarcă asemenea unui motan, în timp ce tu te îmbeți cu aroma ei de alcool și țigări. După ce pleca, Jerry regreta că nu a fost mai exigent cu ea. Se îndoia, poate, că gentilețea, blândețea, mângâierile pe spate erau o investiție care va ajunge să fie odată și‑odată amortizată?

Mai dispuneau și de dansul la Stork Club. Petrecerea nu era aceeași când se dansa pe ritmuri de jazz. Pe lângă faptul că apropia trupurile, orchestra oferea și un subiect de conversație.

— Așteaptă să intre clarinetul, spunea Jerry, o să vezi că tipul e un poet al boarei sunetului.

— Nu, chitaristul e mai bun, răspundea Oona, vorbește cu degetele, nu alta.

— Ba deloc, ești surdă sau ce? Ascultă acest solo de baterie, e nebun băiatul ăsta: îți mângâie pielea cu washboardul lui cum ar dezmierda fesele unei negrese.

— Taci și tu două zecimi de secundă și savurează trompeta, necioplitule! Gagiul ăsta dă afară din el niște note care‑l omoară în public.

Woody Allen are dreptate: totul s‑a schimbat de când cu rock’n roll‑ul. Acum lumea nu mai așteaptă ca fiecare membru al formației să‑și facă turul de onoare (mai puțin când grupul se numește Led Zeppelin). Înainte ca discoteca să fie inventată, muzica se asculta cu adevărat; niciodată nu era de două ori la fel, și nici nu era un zgomot de fond preînregistrat, făcut pentru a ascunde nimicul.

— Știi să dansezi charleston? îi striga Oona.

— Dansul ăla de boșorogi?

— Hai, măcar încearcă: îți miști brațele și îți arunci picioarele înainte, dar nu amândouă odată, că‑ți spargi mutra!

„Nu avea decât un singur defect: era perfectă. În afară de asta, era perfectă“, va scrie mai târziu Truman Capote despre Oona O’Neill, prietena lui din copilărie, pe când se distrugea la Studio 54, trăgând coca pe nas, linguri întregi, privind efebii tropăind în dancefloor, în anii 1970. Adevărat: problema Oonei era propria perfecțiune. Străduindu‑se din răsputeri să‑și ascundă angoasele sub masca unei bune‑cuviințe excesive, exista riscul ca într‑o zi să explodeze (ceea ce i se va și întâmpla, la cincizeci și doi de ani). Jerry, însă, era departe de a fi perfect: avea un caracter murdar și o ambiție nemăsurată. Era posesiv, megaloman și iritabil. Momentele lor de bucurie absolută, nepătată, nu vor dura decât câteva săptămâni, timp în care Oona va începe să se cam sature de acest cavaler aflat cu totul la dispoziția ei, dar prea exclusivist, iar el să perceapă (înaintea ei) că o cam plictisea și că gusturile, aspirațiile și felul de a trăi le erau de‑a dreptul incompatibile. Nu reușea să găsească o rezolvare, dar cum nu era orb, știa că, în fond, părăsită de tată, Oona nu va iubi niciodată pe nimeni, așa cum, de altfel, avusese extrema amabilitate de a‑l preveni atunci, pe boardwalk‑ul de la ea de‑acasă, ca fată de New Jersey ce se afla.”