Umorul şi fatalitatea sunt livrate de Gogol în aspectele mărunte ale cotidianului, dar care vor căpăta nişte dimensiuni spectaculoase. Cele trei povestiri incluse în acest volum – Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun conţin promisiunea (îndeplinită!) a unei lecturi acaparante chiar şi după aproape două secole, în care preferinţele cititorilor şi fundalul social au cunoscut modificări. Nu trebuie să fi trăit în Sankt Petersburg pentru a pătrunde în universul personajelor descrise de Gogol. Trebuie doar să priveşti mai atent în jur pentru a regăsi aceleaşi chipuri devenite nişte caricaturi mai mult sau mai puţin hazlii ale viciilor sau ale preocupărilor inutile.

Înainte de-a fi un povestitor volubil, Gogol este, în primul rând, un maestru al portretelor expresive, al înfăţişărilor amuzante şi al grimaselor tragice. Acelui cititor având o imaginaţie bogată, portretele îi vor fi suficiente pentru a intui frământările, vanităţile, biografia sau deciziile personajelor. Nu e de mirare ca N.V. Gogol a devenit o emblemă pentru amatorii de proze scurte şi un model pentru scriitorii din întreaga lume. Puţini au reuşit să aduca-n  lumea cititorului râsul cu lacrimi, tristeţea, compasiunea, repulsia şi zâmbetul amar, la o distanţă de câteva fraze.

În povestirile acestui scriitor clasic nu există o delimitare clară între sentimentele negative şi cele pozitive, de parc-ar vrea să-şi bată joc de graniţele artificiale dintre tipologii sau emoţii, la care vrem să recurgem pentru a ne apăra de trăirile puternice. Personajele din cele trei povestiri trec dincolo de paginile cărţii, asemenea unor figurine care prind viaţă. Fiecare se uită în ochii cititorului, vrând să-i dezvăluie tumultul interior, drama sau visele candide alungate de ironiile neputinţei. Lasă, apoi, în urma deznodământului ecouri contradictorii. Să râzi? Să verşi o lacrimă cum n-ai mai făcut-o de multă vreme în faţa unor personaje încercate de hazardul mult prea comic pentru cât pot ele căra în spate? Nici nu vei şti până nu vei dori să vezi lumea personajelor din unghiuri diferite: al nesăbuitului, al visătorului naiv până la ridicol, al moralistului sau al cinicului mult prea laş pentru a se recunoaşte.

Desi Gogol a trăit şi a scris în Petersburgul secolului al XIX-lea, personajele şi întâmplările sunt incredibil de actuale, doar tabieturile prelungi ale seratelor din jurul unui samovar, vestimentaţia complicată sau decorurile au fost modificate. În rest, îl putem găsi pe timidul funcţionar meticulos din Mantaua tot în haine ponosite şi având o leafă mică. S-au mai schimbat, poate, glumele colegilor mai „dezgheţaţi“, care-l tachinează, dar sefii sau birocraţia s-au păstrat din vremea lui Gogol. Poate s-au mutat în alt oraş, unde clima este mai blândă iarna, ceea ce face din furtul unei haine groase doar un fapt divers, nu tragedia unui copist evitant, care şi-a irosit o buna parte din leafă în atelierul unui croitor. Acelaşi model de funtionaraş poate fi gasit şi-n povestirea Însemnările unui nebun. Nu mantaua ruptă-l va supăra, ci pasiunea trezită de capricioasa fiică a şefului. Dar şanse nu prea are. În Rusia ţaristă, frumuseţea unei femei de rang înalt se găsea doar la braţul unui nobil sau militar, nicidecum al unui slujbaş considerat insipid. Cu toate acestea, eroul povestirii lui Gogol nu-şi poate accepta condiţia de care greu te mai debarasai acum două sute de ani. Când află că-n Spania nu s-a găsit înca prinţul moştenitor, se declară noul rege al ţării despre care nu ştie prea multe. Să vadă ea, fata directorului, cum arată un veritabil nobil!

Gogol are talentul de-a trece graniţa cu fantasticul, păstrând imaginea realistă a societăţii în care a trăit. Deşi nasul găsit în pâine de un bărbier după lungi peripluri bahice va căpăta o existenţă proprie, independentă de cea a stăpânului, un client de-al bărbierului, destul de bine înfipt în stratul „de sus“ al societăţii, el devine oglinda posesorului: îngâmfat, impostor şi dispreţuitor. Nu vezi în fiecare zi un nas dichisit, îmbrăcat în costume scumpe, cutreierând străzile din Sankt Petersburg, dar, umblând prin lumea creată de Gogol în povestirea Nasul, ţi se va parea firesc, aşa cum fireşti devin şi furturile comise de-o fantomă ce-i bântuie pe cei nepăsători faţă de marea dramă a unui funcţionar lăsat fără manta în plin ger.

Personajele lui Gogol şi întâmplările (uneori) ireale prin care trec reflectă o parte a societăţii în care firescul este distorsionat nu de nasul ambulant şi fudul, de fantoma care fură mantale sau de căţeluşa fandosită care scrie despre obiceiurile mondenilor avuţi din Rusia ţaristă. Toate aceste detalii fantastice, ieşite din banalul verosimil devin simbolurile unei decăderi caricaturizate, a moravurilor volatile şi ale jocurilor vanitoase din culisele parveniţilor birocraţi.

Revenirea la clasicii ruşi este o necesitate pentru înţelegerea nuanţelor umane amestecate în trăiri opuse, dar incredibil de apropiate…pentru Gogol. Veţi fi atât de miscaţi de fragilitatea personajelor sale încat veti dori să le puneţi la adăpostul unei cutiuţe, unde păstraţi emoţiile ascunse departe de lumea dezlănţuită.