Aleg cu greu doar zece cărţi, dintre zecile de care am devenit cumva dependentă. Le-am selectat pe cele care, să spunem, au în comun cruzimea. În ultimă instanţă, cruzimea binefăcătoare a autorilor lor.

 

Frumoasele adormite (Nemureru bijo), textul lui Yasunari Kawabata, are, pentru mine, statut de capodoperă. Un text iniţiatic, care, pe măsură ce-l parcurgi, pare că te aduce şi pe tine sub narcoză.

Experimentul cvasierotic, care se oficiază într-o minusculă casă de toleranţă de la periferia oraşului Kyoto, în apropierea mării, se consumă, noapte de noapte, în proximitatea morţii. Angajatele, recrutate dintre adolescente neprihănite, cu vârste fragede, sunt puse la dispoziţia clienţilor, în stare de inconştienţă, puternic narcotizate. Singurii clienţi admişi aici sunt acei domni în vârstă, care „încetaseră să mai fie bărbaţi” şi care trebuie să respecte cu stricteţe o regulă: să se rezume la „pura contemplare” a trupului unei tinere, în timp ce aceasta este cufundată în somn. Acest cuplu imposibil, alcătuit dintr-un trup adormit, dar cu simţurile treze, şi unul treaz, cu simţurile adormite, dă „clubului secret al bătrânilor” un aer nu doar pervers, ci şi unul suspect. Eguchi, protagonistul de şaizeci şi şapte de ani, care frecventează acest loc timp de cinci nopţi la rând în mod fraudulos, el fiind încă pe deplin viril, devine într-un fel părtaş la crimă, descoperind dedesubturile morbidei afaceri şi pericolul care le paşte pe fragilele lui partenere.

 

Sechestrata din Poitiers (La séquestrée de Poitiers), a lui André Gide, este una dintre scrierile care mă bântuie de mulţi ani şi pe care o reiau cu încrâncenare, ca pentru a-i găsi eu rezolvarea pe care Gide a refuzat să o pronunţe. Ceea ce mă intrigă în acest text este logica lui imbatabilă. O logică a documentelor ce nu pot fi contestate în proces, dinaintea justiţiei. Textul lui Gide redă de fapt un interogatoriu, arid şi tern, aplicat pe mulţi indivizi, insistându-se pe prezumtivii acuzaţi, într-un caz incredibil de privare de libertate.

Domnişoara Mélanie Bastian este sechestrată, de peste douăzeci de ani, de către mama şi fratele ei, într-o încăpere cu obloanele ferecate, sub motivul dezonorării familiei, printr-un păcat amoros săvârşit de ea la tinereţe. Se descoperă abia acum că victima, decretată de mult nebună de către ai săi, este ţinută într-o mizerie greu de imaginat şi de suportat pentru cei care au venit în contact direct cu ea, dar şi pentru cititor. Mărturiile îngrijitoarelor care s-au perindat pentru scurtă vreme pe lângă bolnava mintal sunt cutremurătoare. Nici un muritor normal nu poate supravieţui în acele condiţii, „printre gunoaie, păduchi, viermi şi şobolani, în întunericul cel mai deplin”. Odată divulgată, acestei situaţii coşmareşti nu i se găseşte, totuşi, în final nici un vinovat, în afara bietei condamnate nebune.

 

Amantul (L’AmantMargueritei Duras exaltă senzualitatea femeii ca pe un act de libertate, de putere şi, de ce nu, chiar ca pe unul de cruzime feminină. Duras este creatoarea acelui mic „monstru feminin”, adolescenta franţuzoaică de doar cincisprezece ani şi jumătate, de la colegiul din Saigon, care, odată iniţiată în viaţa sexuală de către partenerul său, se detaşează imediat de el, cu nepăsare. Este aici o înţelegere superioară a plăcerii feminine, una naturală, dezinhibată, trăită chiar şi în absenţa iubirii, chiar şi în afara unei legături durabile, dar angajând şi ea, puternic, emoţia umană. În scena pierderii virginităţii, în acel moment intim pentru ea, nu fata „albă” şi novice plânge, ci bărbatul bogat din Cholon, localnicul cu doisprezece ani mai în vârstă. Deşi matur şi experimentat, simţindu-se acum exact ceea ce este, victimă a plăcerii ei, nimic altceva decât „bărbatul de corvoadă”, el plânge pentru că iubeşte şi ştie că o va pierde, inevitabil, având intuiţia femeii pasionale a cărei sexualitate tocmai a declanşat-o el însuşi în ea.

Brutalitatea şi fineţea acestei observaţii m-au marcat profund.

 

Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză (Balzac et la Petite Tailleuse chinoise), miniromanul-bijuterie al chinezului Dai Sijie (stabilit în Franţa), este cel în care am regăsit aceeaşi cruzime feminină din Amantul Margueritei Duras. Protagonista chineză are, şi ea, toate atributele acelui mic „monstru feminin” din romanul franţuzoaicei. După ce se lasă instruită de un tânăr în tainele scrierii şi ale lecturii din Balzac, dar şi în cea a dragostei trupeşti, odată emancipată, croitoreasa cea minoră îl va părăsi pe acesta fără regret foarte curând (cum îşi va părăsi şi tatăl, şi condiţia modestă în care trăise până atunci), pentru a pleca singură, spre o nouă viaţă, la oraş. Există şi aici o scenă emblematică, în acelaşi moment al deflorării fetei, consumat de data asta în pădure. În acea clipă, Micuţa Croitoreasă are un râs sardonic, un râs „puternic şi sălbatic”, care sperie păsările din întreaga vale. Clipa e şi aici premonitorie, pecetluind chiar atunci, pe loc, soarta bărbatului care o deschisese înspre plăcerile erotice.

 

Despre dragoste şi alţi demoni (Del amor y otros demonios) îmi place pentru că este cel mai realist roman al lui Gabriel Garçia Márquez, cu abia sesizabile inserţii de fantastic. O poveste de dragoste interzisă, răvăşitoare, între Sierva María, minora posibil contaminată de turbare şi întemniţată pentru a fi exorcizată, şi părintele Cayetano Delaura, singurul care se poate apropia de ea şi care o poate îmblânzi. Despărţit în mod bestial de adorata sa, ulterior ea însăşi „moartă de dragoste”, tânărul bolnav de iubire este condamnat, în piaţa publică, de Sfânta Inchiziţie şi osândit să fie infirmier la un spital de leproşi. Este locul în care el speră să moară, pentru a nu mai îndura chinul unei vieţi neconsolate. Numai că verdictul lui Márquez cade aici implacabil, cu o cruzime insuportabilă, pecetluind drama celui căruia i se refuză pînă şi accesul la alinarea prin moarte: „Trăi mulţi ani împreună cu bolnavii, mâncând şi dormind cu ei, direct pe podea, şi spălându-se în ligheanele lor chiar şi cu apa folosită de aceştia, dar nu izbuti să-şi vadă împlinită dorinţa înfrigurată şi mărturisită de a se molipsi de lepră”.

 

O vară de răscruce (Summer Crossing), romanul frenetic al lui Truman Capote, pe care, inexplicabil, autorul a refuzat să şi-l publice, este tragica poveste de amor a unei tinere nonconformiste, de şaptesprezece ani, Grady McNeil. Fiică a unui bogat om de afaceri de pe Fifth Avenue, ea decide să nu-şi mai însoţească familia în vacanţă la Paris, ca de obicei, pentru a rămâne lângă iubitul ei secret, în New York. Pulsând de o vigoare sălbatică, cu tentaţia escapadelor iniţiatice pe Broadway, bovarica, excentrica şi exaltata aventurieră se va lăsa sedusă, în acea vară nefastă, de Clyde Manzer, un tânăr lucrător dintr-un parking, în care ea crede că şi-a găsit dublul extravagant. În locul misterului virilităţii ofensive şi al vieţii aventuroase a celebrelor bande newyorkeze din care şi Clyde face parte, Grady va descoperi însă în partenerul ei doar un pseudoerou, un ins cât se poate de mediocru, de echilibrat şi devotat. Nimic enigmatic, nimic cinic, crud sau pervers în fiul nevoiaşei evreice cu cinci copii din Brooklyn. Momentul de trezire la realitate e brutal şi insurmontabil pentru tânăra care poartă deja copilul lui Clyde în pântece. „Ce-am făcut?” repetă ea obsesiv, alegând în final să conteze încă o dată pe supleţea Buick-ului său decapotabil, atât de obişnuit cu excesul de viteză…

 

Nemesis, romanul de obsesie al lui Philip Roth, în genul Ciumei lui Camus, m-a zăpăcit atât de tare, într-o zi de sâmbătă, încât am renunţat seara la o premieră teatrală, la care aveam invitaţie, de teama unei contaminări cu… virusul poliomielitei. În iunie, arşiţa oraşului e periculoasă, ne previne autorul. Cum să ieşi în mulţime, când în suburbia evreiască din Weequahic epidemia e în toi? Când italienii din mahalaua East Side, de unde a pornit contagiunea, circulă liber, iar orice respiraţie îţi poate sufla în obraz nenorocirea? Epidemia scapă de sub control, personajele mor unul câte unul, victimele sunt dintre cei mai tineri sportivi…

O construcţie impecabilă, de un dramatism desăvârşit.

 

Pastorala americană (American Pastoral). Roman aproape perfect, ca mai toate romanele lui Philip Roth. Romanul Suedezului, supranumele unui fost sportiv idolatrizat de toată lumea, un Apollo al evreilor, înalt şi blond, „nepătat” pe parcursul întregii sale existenţe. Protagonist căruia soţia sa, Dawn, fostă Miss New Jersey, complexată de propria frumuseţe şi convertită ulterior în crescătoarea pasionată de vaci, i-a dăruit o fiică, Merry. Personaj problematic al acestui roman, la antipodul părinţilor săi, adolescenta Merry, cea bâlbâită şi urâtă, alege să devină… teroristă. Dispare pentru multă vreme din vizorul părinţilor, disperaţi şi neputincioşi în a o împiedica de la faptele sale abominabile. Momentul întâlnirii dintre tatăl imaculat şi fiica degenerată, moment mult amânat, aşteptat de cititor pe parcursul câtorva sute de pagini, este memorabil. Starea în care părintele îşi regăseşte progenitura este una înfiorătoare. Fosta teroristă, căutată de toată lumea, e acum nebună, coruptă, vârâtă în rahat şi la propriu, duhnind a fecale, violată şi sectantă…

 

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine (Mañana en la batalla piensa en mí) este romanul pe care l-aş reciti la nesfârşit, ca o maniacă, dintre cărţile lui Javier Marías, spaniolul atât de logoreic, de analitic şi de pasional. La Marías aproape nici nu mai urmăresc povestea, atât de învăluitoare şi de frisonantă îi e fraza, un soi de perversiune căreia nu i te poţi opune.

Un roman cu un început abrupt şi morbid. O amantă de ocazie îi moare tânărului protagonist în braţe. Pe parcursul întregii naraţiuni, el trăieşte o vinovăţie acută faţă de soţul acesteia, căruia nici n-apucase, de fapt, să-i greşească, pentru ca în final să afle că acela poartă, el însuşi, o vinovăţie şi mai mare.

O construcţie simetrică, fără fisură, cu un tragism camuflat perfect în firescul existenţial. Cred că Marías scrie romanul ideal.

 

Mângâieri străine (The Comfort of Strangers) al lui Ian McEwan este unul dintre cele mai cinice şi mai dure romane pe care mi-a fost dat să le citesc. De altfel, cruzimea este marca tuturor romanelor „aridului” autor britanic, situat stilistic la polul opus unui spaniol, precum Javier Marías.

Doi tineri, Mary şi Colin, vin într-o staţiune de vacanţă cu gând să-şi întărească, relaxaţi, cuplul. Candoarea şi buna lor credinţă vor fi cele care îi vor pierde însă, în momentul în care se vor lăsa racolaţi de un localnic carismatic, cu o inteligenţă diabolică, dar marcat de grave traume psihice în îndepărtata copilărie. Printr-o tactică a seducţiei impecabile, pe care o practică zi de zi asupra celor doi, folosindu-şi şi soţia drept complice, Robert îi va atrage pe tinerii imprudenţi într-o cursă a morţii, complexat de bărbăţia, firescul şi frumuseţea lui Colin. Există şi aici o scenă pe care am recitit-o de zeci de ori, cu o invidie atroce. Este scena în care îţi vine pur şi simplu să sari de pe locul tău, să o menţii trează pe Mary, s-o zgâlţâi şi s-o pălmuieşti, s-o tragi de mâini de pe scaun, să o împingi să-şi salveze iubitul. McEwan nu face asta. El n-o face niciodată, în nici un roman de-al său. El rezistă dinaintea a ceva căruia tu nu-i poţi rezista.