Dacă ție nu-ți pasă de război, războiului îi pasă de tine. (Lev Troțki)
Violoncelistul stă la fereastra apartamentului său de la etajul doi și privește o coadă la pâine din orașul Sarajevo. Coada e formată din oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, unii sunt vecini de-ai săi, alții chiar prieteni. Violoncelistul cântă Adagio-ul în Sol Minor al lui Albinoni încercând să readucă puțină speranță într-un oraș căzut pradă mortierelor și gloanțelor. După doar câteva momente însă viața lui se schimbă radical – un obuz lovește magazinul în fața căruia douăzeci și doi de oameni așteptau plini de speranță să-și cumpere porția de pâine iar aceștia sunt omorâți pe loc de explozie. Violoncelistul nu apucă să termine bucata de muzică începută – știe însă deja, simte că o va reinterpreta de douăzeci și două de ori la rând, în douăzeci și două de zile consecutive, de pe scaunul instalat pe ruinele magazinului, în cinstea fiecăruia dintre cei uciși de bombă. Galloway e convins că romanul său este o demonstrație a felului în care arta are această imensă putere de a influența viețile oamenilor, mai ales atunci când aceștia se află în situații limită. Chiar și unul dintre asediatorii de pe dealuri are parte de un moment de revelație atunci când îl aude pe violoncelist. Totuși, în cazul acestuia, muzica devine o armă fatală.
În același timp, într-o altă parte a orașului, Săgeata, o lunetistă – poate cea mai bună dintre lunetiști – țintește și omoară soldații dușmani de pe dealurile care împrejmuiesc orașul. Nu are treabă cu civilii – țintele sale sunt doar oamenii îmbrăcați în uniformă. Din păcate cum ambele tabere au obiceiul de a ucide și civili Săgeata primește ordine să nu mai ocolească pe nimeni. Pentru că refuză, rudele, prietenii și colegii lunetistei o părăsesc și aceasta devine conștient o țintă vie, singură împotriva tuturor.
Kenan taximetristul își aprovizionează familia cu apă și-și face griji pentru soția sa și cei doi copii, strecurându-se cu frică pe lângă clădiri – ce se va alege de familia sa dacă-l nimerește vreun lunetist? Dragan brutarul trăiește mai mult din amintiri. Nu mai știe foarte bine care e adevăratul său oraș, adevăratul Sarajevo: cel pe care-l vede azi – o ruină însângerată sau cel care există încă în amintirile sale – locul în care oamenii erau fericiți, se înțelegeau unii cu alții, trăiau în liniște și pace și se ajutau la nevoie. Își dorește doar să-și petreacă zilele normal, așa ca înainte de izbucnirea războiului, să poată să traverseze măcar intersecția în siguranță, fără să facă slalom printre gloanțe.
Poveștile celor patru personaje se intersectează pe parcursul a trei săptămâni – timp în care orașul lor este asediat. Violoncelistul din Sarajevo al lui Steven Galloway chiar există. Numele său adevărat este Vedran Smailovici și chiar a cântat în 1992, în memoria a douzeci și doi de oameni omorâți în războiul civil iugoslav, pe strada Vase Miskina, în timp ce stăteau la coadă la pâine și înghețată.
Cu toate acestea Galloway a declarat de la bun început că romanul său este unul de ficțiune și trebuie tratat ca atare. Din nefericire însă, unui cititor mai puțin informat despre evenimentele petrecute la Sarajevo și în general de evenimentele din războiul civil din Yugoslavia îi va fi destul de greu să deosebească adevărul de ficțiune. Apoi, mai există acuzații din partea unora dintre critici cum că violoncelistul canadianului seamănă izbitor cu pianistul din filmul cu același nume al lui Polanski și mai mult decât atât, artistul bosniac nici n-ar fi fost consultat în legătură cu apariția sa ca personaj principal într-un roman.
Mi-ar fi plăcut ca romanul, chiar și așa ficțional cum este, să fie ceva mai bine documentat. Mai ales că în urma mai multor procese și expertize de după război au fost arătate o serie de dovezi care demonstrează că obuzul de pe strada Vase Miskina nu ar fi fost aruncat de un tanc al celor de pe dealuri – adică al sârbilor (deși în carte nu se menționează etnia celor care asediază orașul), așa cum se spusese inițial. Și că atunci când scrii despre alte culturi și popoare, care au în spate o istorie atât de sângeroasă, nu e bine să lași loc de interpretări. Vorba scriitorului bosniac Nenad Velickovici, căruia Galloway i-a mulțumit la finalul cărții pentru că (sau chiar dacă) cel dintâi se supărase pe el. Într-o zi, în timpul unui interviu Nenad i-a strigat furios: „Du-te acasă și scrie dacă vrei să scrii despre Canada – nu știi nimic despre Sarajevo!“