„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.

În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” – Radu Paraschivescu)

Alexandru Done s-a născut pe 1 aprilie 1974, în Bucureşti. Este absolvent al Universităţii de Arte Bucureşti, secţia Grafică. Este artist vizual şi senior art director pentru proiecte de comunicare vizuală. Romanul Downshifting, cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, a fost selectat din 122 de manuscrise participante.

Citiți un fragment din roman:

”Vieţile noastre se împleteau într-un organism bicefal, un fel de ectoplasmă care ajunsese să-şi întindă membrane peste întregul oraş. Prima oară când pusesem piciorul în Capitală (se întâmpla în urmă cu aproape 30 de ani), trăisem sentimentul unei adevărate călătorii intergalactice. Însă acum, după atâta vreme, Bucureştiul îmi părea un oraş dezarticulat, care ascunde o lume pulsatilă. Îmi amintesc că, atunci când Travis numise Bucureştiul „a sort of psychedelic city“, pufnisem circumspect. Travis era irlandez, crescut printre atentate-capcană, grenade lacrimogene, lupte de stradă şi activişti IRA. În dreapta, Bianca agita ultimele picături dintr-un Caipirinha. Era felul ei de a mă dezaproba prin gesturi mici, deopotrivă discrete şi ostentative. Ea iubea Bucureştiul. Un sentiment necondiţionat, manifest şi filial pentru locul în care se născuse şi pe care se simţea datoare să-l apere. Ne găseam tot în Los Americanos, un pub pe care obişnuiam să-l frecventăm pentru atmosferă, pentru jocul de darts, mobilierul retro, muzica anilor ’70-’80, luminaţia discretă, rafturile cu volume false şi candelabrele mari, tip ancoră. Cu timpul, mă împrietenisem şi cu Johnny, patronul, un tip la vreo 50 de ani, cu o barbă gălbuie, ţepoasă şi doi ochi verzi, pătrunzători, de pirat domesticit şi retras pe uscat. În seara aia, în afară de mine, de Bianca şi de Travis, se mai găseau la masă Adela şi iubitul ei, Geo (Adela era chiromant şi astrolog şi ţinea o rubric de mare succes într-o revistă de ştiinţe paranormale), Irene, cu un expat, Ovidiu şi Sorina. Sorina era o colegă de birou a Biancăi, iar Ovidiu o cucerire recentă, journalist la un cotidian şi în timpul liber scenarist. Avea deja trei ecranizări la activ şi era în căutarea unui subiect nou. Chiar în stânga mea se aşezase Kapak, artist vizual, vărul Biancăi, şi mă bombarda cu informaţii legate de noile lui proiecte. Îmi proptise telefonul în faţă şi-mi rula poză după poză de la vernisajul ultimei lui expoziţii unde, de-a lungul pereţilor unei săli goale, înşirase vreo două duzini de perii de WC.

— Instalaţia s-a intitulat „Eco inside“ şi a fost un mare succes, îmi explica. Am pornit de la ideea că ar trebui să ne curăţim măcar din când în când, pentru că, de fapt, pe dinăuntru suntem plini de lături. Am de gând să o itinerez în spaţii neconvenţionale, la metrou, în gară sau prin aeroporturi, şi asta pentru că în galerii vezi aceleaşi feţe.

La masă, discuţia alunecase pe nesimţite spre film, iar Ovidiu, iubitul Sorinei, povestea întâmplări amuzante de la filmări. Seara era agreabilă, se comanda halbă după halbă, iar alcoolul începea, încet, să ne împresoare. Sigur pe el şi foarte prezent, cu un braţ petrecut peste mijlocul Sorinei, Ovidiu trăgea fum după fum şi sărea din poveste-n poveste. Din când în când, avea grijă să strecoare numele câte unui actor sau regizor cunoscut cu care lăsa să se înţeleagă că ar fi în relaţii strânse.

La un moment dat Bianca, bine ameţită de alcool, a început să vorbească despre romanul meu la care, bineînţeles, se considera coautoare.

Odată ajunşi acasă, am răbufnit.

— Ce ţi-a venit să spui despre roman ?

— Nu ştiu, aşa mi-a venit… totuşi, ai văzut, a făcut impresie. La un moment dat, tipul ăla, Ovidiu, a spus chiar ceva, cum că s-ar preta foarte bine chiar pentru un scenariu de film.

S-a întins pe canapea, ridicând un picior ca într-o mişcare de cabaret.

— Ştii că te iubesc ?

Într-adevăr, Bianca mă iubea, fusese atrasă de mine din prima clipă. Văzuse „ceva aparte“, „ceva al meu“. Aşa că foarte curând începea să-şi uite parfumurile şi rujurile pe etajera din baie. Era felul ei de a-mi spune că mă dorea, dar nu pentru lucrurile pe care le aveam în comun, cum greşit fusesem tentat să cred la început, ci tocmai pentru cele care ne despărţeau. Starea asta de fapt era cu totul nouă, şi asta pentru că, până s-o întâlnesc pe ea, viaţa îmi distribuise mai mult alter ego-uri. Dana, fosta mea soţie, e cel mai bun exemplu. Vreme de mai bine de trei ani, am împărţit cu ea acelaşi pat, aceleaşi idei, aceleaşi tabieturi şi aceleaşi sticle de gin şi tonic până în ziua în care le-am dat gata pe toate şi am ajuns la divorţ. Acum, simpla idee de „altceva“ dobândea un caracter inedit şi reconfortant. Bianca îşi făcuse intrarea în viaţa mea ca un meteorit, ca o rachetă cu propulsie. Până la ea, felul meu de a mă îndrăgosti fusese unul mai degrabă procedural, eşalonat şi metodic. O mecanică bine articulată şi precisă mă împingea, treaptă cu treaptă, pe scara emoţiilor. Obişnuiam să parcurg un sistem cu o logică şi cu o traiectorie cărora le urmăream evoluţia de undeva de deasupra, din corpul eteric. Dacă simţeam totuşi că trăirile încep să se decalibreze, coboram să le reaşez. Cu Bianca însă, controlul ăsta se făcuse praf chiar din prima clipă şi în locul lui se instalase haosul. Era ca şi cum aş fi fost subiectul unei şedinţe de acupunctură în care buricele degetelor, ceafa, creştetul, călcâiele şi tălpile îmi erau străpunse cu mii de ace. Era clar, avocata pe care abia o cunoscusem cu ocazia procesului meu de divorţ îmi şi trăgea covorul de sub picioare ! Taioarele cambrate, ciorapii negri, părul bogat, ochii migdalaţi, buzele proaspete, tenul uşor întunecat se transformaseră toate în obiectul unei investigaţii fără precedent. Mă simţeam zdrobit sub şenile de tanc, aruncat din avion şi târât pe cioburi de sticlă.”