Nu ştiu dacă pot să fac un top ten al cărţilor care m-au marcat fiindcă îmi displac în sine clasamentele şi pentru că mi-ar fi greu să aleg doar zece. După ce aş termina cu cele zece, aş mai găsi zece, şi tot aşa.

Epistolele Sfântului Apostol Pavel, pentru că sunt un model de frumuseţe a textului, de adâncime, dar şi pentru că spun, cu o claritate pe care, uneori, nu o observăm din pricina convenţiei discursive specifice epocii, nişte lucruri esenţiale pentru viaţa noastră. Nu doar precepte de viaţă (dar şi ele), ci şi câţiva paşi spre stabilirea unei relaţii adevărate şi sincere cu Dumnezeu. Citindu-le pe bucăţi de pe vremea când îl citeam pe Cioran, care a intuit corect profunzimea şi inteligenţa Sfântului Pavel, n-am înţeles mare lucru. Mi se păreau literatură. La 33 de ani abia le-am recitit cu asumare, conştient, şi am început să înţeleg.

Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, pentru că, dincolo de educaţia creştină primită în familie, mi-a îmblânzit ortodoxia, mi-a tradus-o literar, adică pe limba pe care o cunoşteam cel mai bine. Stareţul Zosima e o figură de neuitat, încă mai sper să-l întâlnesc în viaţa asta prin vreun schit românesc. De fapt, Dostoievski e zdrobitor ca scriitor, indiferent de opţiunile religioase ale cititorilor săi.

Camil Petrescu, Patul lui Procust, pe care am recitit-o, într-o vreme, în fiecare an. Era un fel de ritual de vară, şi de fiecare dată mi se părea la fel de mişto. Cred că e cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori. E un roman deştept, cum nu sunt multe şmecherii postmoderniste din ultimele decenii literare, la noi şi aiurea. Şi rămâne, dincolo de îndrăznelile narative, şi un roman de dragoste foarte frumos.

Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, pentru că e singura carte din literatura română din care nu aş schimba nicio virgulă. E de o frumuseţe stilistică rară. Dacă aş crede în creative writing – dar nu cred – , aş zice că e un manual de cum-să-scrii-perfect. Când recitesc cartea asta ma de-profesionalizez, ca să zic aşa, intru într-un soi de fază semi-mistică (literar vorbind, fireşte). N-aş putea să scriu niciodată vreun rând despre ea.

Gustave Flaubert, Bouvard şi Pécuchet, pentru că e una dintre cele mai frumoase şi amuzante cărţi pe care le-am citit vreodată. Flaubert nu e doar un stilist desăvârşit, ci şi, aici, un maestru al satirei, al ironiei deştepte şi pişcătoare. E şi o carte în permanenţă actuală, ceea ce-l face pe Flaubert şi (cam) vizionar.

Vladimir Nabokov, Lolita, pe care am citit-o pe sub bancă, la 16 ani, la ora de latină (şi profu’ m-a prins, dar m-a iertat când a văzut ce citesc) şi care mi-a plăcut tare de tot. Abia în facultate am reluat-o, spre ruşinea mea tot în traducerea românească, mi-a plăcut la fel de mult, dar fără inflamarea din adolescenţă (normal!). Ecranizările îmi confirmă încă o dată faptul că una e cartea, cu totul alta e filmul. E o carte imposibil de ecranizat.

Mircea Ivănescu, Poezii, pentru că sunt ferm convinsă că e cel mai mare poet de după război, deşi nu pot să explic convingător de ce. Fiindcă n-am scris niciodată cronici de poezie şi, în general, cred că-ţi trebuie ceva în plus (încă un ochi, încă o mână) să fii critic de poezie. Îl iubesc, pur şi simplu, pe Mircea Ivănescu şi cred că toată lumea (care-l iubeşte) ştie de ce.

James Joyce, Ulise, în traducerea foarte expresivă a lui Mircea Ivănescu. Nu ştiu câtă acurateţe are traducerea lui, am auzit că e o splendidă „adaptare” mai curând decât o traducere, dar nici că mă interesează. Pentru mine Ulise întotdeauna o să sune à la MI. Sunt prea tânără să mă apuc să citesc Joyce în original.

Montaigne, Eseuri, descoperire târzie, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Unul dintre cele mai limpezi şi frumoase texte din literatura franceză. Nu poţi să citeşti literatură contemporană dacă n-ai citit Montaigne. N-ai voie. Nu se cade.

Borges, Integrala prozei, pentru că e, pur şi simplu, spectaculoasă.