Are 30+, dar n-o arată, vorba reclamei. Locuieşte într-o garsonieră, la etajul şapte, de unde se vede Interul (hotelul din centrul Bucureştiului). Îşi împarte viaţa între prieteni şi acţiunile rutinei săptămânale, cum ar fi mersul la supermarket pentru cele 200 de grame de salam, o vorbă schimbată cu simpatica vânzătoare de la care îşi cumpără sticlele de apă minerală şi conversaţiile pe mess înainte să înceapă ziua plină de mondenităţi plictisitoare, la care de voie, (dar mai mult) de nevoie trebuie să participe, că se apropie deadline-ul pentru articole. Când nu-i mai este bine, îşi îneacă angoasele în alergare, jogging mai bine zis, deşi nu-şi doreşte să se ia la trântă cu femeile de succes, care-au găsit deja, la vârsta ei, acel mult-visat echilibru între job, apariţii în reviste, sală, familie şi tratamentele anti-rid.
Aleargă (Polirom) reia tema căutării unui sens al vieţii sufocate de planuri neduse până la capăt, într-o cheie diferită, fără căderi, drame sau crize, deşi ecoul marilor probleme ale vieţii se aude clar. Protagonista nu-şi plânge de milă şi nici nu-şi urlă disperarea, ci abordează totul printr-un şir de cugetări bune de citit ori de câte ori te vei crede singur în mulţime.
Cartea scrisă de Ana Maria Sandu pare jurnalul unui ritual modern al exorcizării prin alergare. Personajul-narator bate oraîul în pas rapid, în fiecare zi, conform unui program bine stabilit. O simplă oră de jogging ia forma unei pelicule interioare, în care trecutul năvăleşte peste clipele prezentului suspendat. Pe post de iPod, protagonista îşi ia propriile amintiri pentru a-i ţine de urât în timp ce aleargă. Din când în când, realitatea este lasată-n urmă, iar decorul urban este decupat. În spatele clădirilor, al parcurilor familiare se mai strecoară uneori şi personajele din romanele scrise de Paul Auster, ce şi-a imaginat secta unor alergători care tânjeau după extazul macabru prin epuizare.
În timp ce face jogging, protagonista îşi derulează viaţa. Odată trecută de pragul de treizeci de ani, unul mistic pentru femeia modernă care-şi numără lipsurile sau realizarile conform standardelor impuse de străini, aceasta începe să-şi reamintească de prieteniile rupte, de cunoştinţele de altădată, ce nu-i mai răspund la telefon, de fostele iubiri, acum simple amintiri, de vise, de ghemele deşirate ale bunicii şi de mama înnebunita dupa îngheţata de ciocolată şi după oalele de teflon. Când aleargă, oraşul dispare, iar lumea devine un caleidoscop încărcat de imagini adunate din toate întâmplările, din toate zilele, din toţi anii.
Aleargă este genul de carte adresată cititorilor preocupaţi de bogăţia monologului şi a imaginilor scoase din memorie pentru a fi reinterpretate la infinit. Nu are structura închegată a unui roman, aşa cum aţi fost învăţaţi, în schimb, oferă plăcerea unei poezii în proză, prin care marile probleme sufleteşti ale omului contemporan se contopesc într-o familiaritate uimitoare. La un moment dat, ai impresia că ţi-ai citit propriul jurnal, mai ales dacă te-ai regăsit în imaginea protagonistei care-şi exteriorizează trăirile în timp ce aleargă.
Jogging-ul devine un simbol în cartea scriitoarei Ana Maria Sandu. În spatele alergării şi al disciplinării corporale s-au pitit controlul emoţiilor prin efortul fizic menit să le amuţească pentru o vreme, singurătatea, nevoia de apropiere umană, reamintită la intersectarea cu alţi oameni care aleargă în timpul liber şi ocuparea spaţiului gol din relaţia cu sine. Aleargând, protagonistei îi este mai usor să alunece într-o lume paralelă, suprapopulată cu personajele favorite din romanele scrise de Paul Auster sau de Mario Vargas Llosa. Cărţile şi articolele citite încep să devină obsesii, mai ales dacă se oglindeşte în dramele prezentate, iar lumea ei ajunge să fie un colaj halucinant format din crâmpeie personale şi din faptele autodistructive ale unei artiste (Theresa Duncan), pe care şi le revendică.
Recurgând la un subiect aparent banal, Ana Maria Sandu a reuşit să redea, poate, jurnalul afectiv al unei generaţii. Fără să ridice descrierile stărilor interioare la un grad insuportabil de mare al intensităţii emoţionale, reuşeşte să aşeze frazele şi aluziile potrivite, astfel încât dramatismul să fie camuflat în cuvinte simple, dar prinse în amestecuri puternice.