Mizând pe contragerea subiectelor ample în schiţarea ideii şi a moralei finale, pe o derulare rapidă a evenimentelor şi pe un mod maniheist de a expune fiecare problematică atinsă, Concert în memoria unui înger pare, mai mult, o propunere de viitoare subiecte dezvoltate în locul unor poveşti spuse până la capăt.
Pledoaria din notele adiacente volumului, puse sub titulatura unui jurnal de creaţie, explică alegerea formei scurte narative, ca rezultat al orelor de critică şi de analiză personală. Nuvelele curg în lectură, nu impun procese complexe de interpretare, încât, după primele două texte citite, însăşi forma duală a binelui şi răului este anticipată, alături de o 
posibilă rezolvare a întâmplărilor. Să vorbim de procese de conştiinţă ale personajelor, de un conflict care atinge un anumit climax ar fi neadecvat pentru nuvelele lui Eric-Emmanuel Schmitt, care conturează mai degrabă personaje-idei, întruchipări ale binomului Cain-Abel. Fie că vorbim de femeia acuzată că şi-ar fi ucis cei trei iubiţi (Criminala), fie că ne oprim la povestea celor doi foşti prieteni, Axel şi Chris (Concert în memoria unui înger), interpretarea se pliază pe ambele subiecte, indiferent de nuanţări: binele întotdeauna se va preschimba în rău, viciul sau nevoia de răzbunare îl va pierde pe cel care credea în bine, în timp ce fostul Cain se va pocăi prea târziu însă.
Ceea ce aduce în cartea sa cu prisosinţă sunt emoţiile care se degajă din nuvele către cititor; mustrările de conştiinţă ale unui tată care află vestea morţii unuia dintre copii, fără să ştie care dintre ei şi, mai ales, cu a cărui lipsă s-ar putea împăca mai uşor (Întoarcerea), goana spre funcţii politice şi îndepărtarea tot mai vizibilă de soţia aflată acum pe patul de moarte, autoarea unei cărţi măgulitoare la adresa soţului său (O iubire la Élysée), toate aceste secvenţe de poveşti spuse rapid, cu sufletul la gură te prind până la ultima pagină.
Nuvele lui Eric-Emmanuel Schmitt par mici parabole cu tâlc, forme de învăţătură în care se pun pe masă valorile umane care se pierd în diferite circumstanţe, felul în care răul se strecoară în suflete şi în conştiinţă, pervertirea ca formă de apărare sau iertarea finală ca dovadă de înţelegere. Experienţele la limită, pasul făcut spre limita înţelegerii, privirea critică a celorlalţi îi determină pe oamenii prinşi în aceste nuvele să nu fie niciodată Abel sau Cain până la capăt, ci să penduleze, să reflecteze, dar niciodată să dizolve răul cu adevărat în bine sau să aleagă ei înşişi binele. Împrejurările aleg de fiecare dată finalitatea, fie că vorbim de plecare preotului care ar fi determinat-o pe Marie Maurestier să-şi recunoască vinovăţia, fie de apropierea morţii lui Catherine care înclină balanţa spre partea plină a vieţii, lăsând în afară dispreţul către celălalt.
La finalul lecturii acestor nuvele, precum şi a mărturisirii şi explicaţiilor scriitorului pe marginea puterii narative a nuvelei, ne întrebăm până în ce punct poate să se impună un cumul de nuvele în faţa romanelor consistente de astăzi. Câte cărţi de nuvele nu vor fi puse pe raftul celor de citit în pauze, în metrouri şi nu cu ochiul critic al celui care este convins de arta scriitorului în doar câteva pagini? Concert în memoria unui înger urmăreşte ritmul alert de astăzi, atât al lumii din afară cât şi al lecturii care nu-şi mai găseşte răgazul de a zăbovi prea mult în aceeaşi carte.