„Eşti acolo, Satan? Sunt eu, Madison“

„Eşti acolo, Satan? Sunt eu, Madison“

Madison este o adolescentă de 13 ani care este convinsă că a murit după ce a făcut o supradoză de marijuana, substanţă care, printre altele, îi era oferită cu generozitate chiar de către părinţii ei. Iar Chuck Palahniuk este autorul lui Fight Club, care însă nu merită ţinut minte doar pentru asta.

Împreună, în Blestemaţi, Chuck şi Madison fac un cuplu senzaţional într-ale ironiei, autoironiei, glumelor întunecate, bătăii de joc. Cei doi îşi împletesc talentul şi răutatea pentru a face mişto direct chiar de perfecta societate americană, de lustrul fals al familiilor strălucitoare pe dinafară. Aproape fiecare frază, scrisă în stilul franc şi nonconformist al lui Palahniuk, loveşte, mai ales dacă nu ai avut chef să observi nişte lucruri pînă în ziua de azi, şi apoi te mângâie distrându-te. O reţetă senzaţională pentru cititorii care au nevoie de entertainment scris amestecat cu profunzimea unor adevăruri crude şi dezarmante.

Primul adevăr ar fi că moartea nu stă departe de nimeni, uneori nici măcar de fetele grăsuţe şi virgine de 13 ani. Al doilea adevăr, neverificat însă, dar spus cu tărie de Madison şi creatorul său, ar fi că Iadul este exact la fel de nenorocit şi de împuţit ca şi lumea de deasupra. Doar că acolo efectele vizuale şi olfactive sunt niţelus mai pregnante ca aici la noi.

Madison, fată foarte, foarte deşteaptă, reface, printre râurile de vomă şi şirurile de gândaci, printre demoni de toate naţiile şi mărimile, trupa din filmul The Breakfast Club. Pe lângă ea apar frumoasa balului, tocilarul, bufonul clasei şi rockerul rebel – toţi în detenţie nelimitată pe lumea cealaltă. Fiecare capitol începe cu un scurt monolog din partea lui Madison către stăpânul lumii de dincolo, Satan. Te faci frate şi cu dracul, la o adică, dacă te vezi silit să-ţi petreci eternitatea la el acasă.

Cel mai haios mi s-a părut că meseria pe care o face Madison din Iad este cea de operator la un call center. Misiunea ei este de a-i suna pe cei care încă nu au murit fix în timpul meselor de seară, de a-i deranja cât mai evident posibil şi de a le pune cele mai tâmpite întrebări pentru cele mai imbecile sondaje.

Dar Madison se adaptează, la asta şi la multe altele. Trăirile ei (hm, cam aiurea spus) variază între ce i se întâmplă acum, în terifiantul Iad, şi ce i se întâmpla atunci când era, bine-merci, vie şi întreagă, copil bogat şi în acelaşi timp invizibil. Concluziile fetei, sarcastice şi leşinător de distractive în întunericul lor, sunt mereu cam aceleaşi: în viaţă era de milioane de rău mai nasol decât după moarte. Enjoy!

Ah, era să uit esenţialul! Autorul, în mărinimia sa care trebuie apreciată cu pălăria până la podea, dezvăluie negru pe alb unul dintre secretele (evidente, de altfel, dar care merită reîmprospătate şi reîmpărtăşite periodic) ale lumii, de aici şi de dincolo deopotrivă. Până şi cea mai furioasă, nervoasă, nebună, înspăimântătoare femeie se va calma instantaneu dacă se va găsi prin preajmă un voluntar care să-i ofere un orgasm. Totul e să găsească, bietul decapitat, calea cea mai scurtă şi cea mai eficientă pentru asta.

Back to top