Titlul acestei cărți mi-a plăcut. Și coperta mi-a plăcut. Nu știam nimic despre autoarea ei. Și, așa cum fac de obicei, am vrut să văd ce spun criticii despre carte și unele informații despre autoare. Astfel, am aflat cu amuzament că Monique Roffrey „trăiește în nordul Londrei și își petrece cea mai mare a zilei în pijama, scriind, activitate pe care o vede mai degrabă ca pe un mod de viață decât un job“. Acest lucru mi-a adus aminte de cântăreții care declară, cam toți, că a cânta înseamnă a trăi. Pentru ei, evident. În fine, am aflat din mulțumirile autoarei că mama ei, Yvette Roffrey este muza care-i oferă un  loc în care scrie și unde se simte „acasă“. Am deschis cartea nu cu mare curiozitate sau entuziasm, dar am reținut ce au spus criticii: „…o poveste de dragoste de neuitat care durează mai mult de cincizeci de ani…“, „…o poveste cu un El și o Ea…“, „…un studiu sfâșietor și pătrunzător al regăsirii de sine…“, „…un strălucit studiu asupra căsătoriei….“, „o privire fascinantă asupra sexualității feminine“.

Ei bine, am citit cartea de-a fir a păr și toate acestea mi s-au părut alături de impresiile mele. Este adevărat că Eric-Emmanuel Schmitt susține că Voltaire ar fi spus că unele cărți sunt scrise pe jumătate de „imaginația cititorilor“ pentru că citind cartea mi-am dat seama că imaginația mea a funcționat altfel. 

Nu amorul, căsătoria, analizele de sine și gândurile pe care și le fac personajele cărții reprezintă substanța cărții, ci contextul, locul în care se desfășoară timp de cincizeci de ani viața acestui cuplu – care va avea copii, nepoți și, desigur, prieteni, cunoștințe, servitori – și anume în Trinidad. Perioada aceasta de timp este cea în care alibii și negrii, dar și creolii, deci stăpânii și supușii, încep să pună problema raportului de putere între ei. Negrii și creolii se trezesc la viață, evident prin impulsul dat de un lider școlit în lumea albilor, care le promite să trăiască altfel, așa cum merită și cum ar trebui să trăiască oamenii într-o țară ca un paradis.

Ceea ce se poate spune despre cuplu, despre un El și o Ea, nu se referă strict la o relație bărbat-femeie, ci la felul în care iubirea se destramă, căpătând note de înstrăinare și dispreț, datorită concepției lor despre libertate, egalitate, rasism, colonialism. Pe măsură ce ea, femeia albă, se apropie de servitorii ei negri, de lumea lor, el, bărbatul alb, continuă să se îmbuibe, îmbogățindu-se, făcând pact cu cei care luaseră puterea în numele poporului, dar care deveniseră corupți, trăind exact la fel ca cei pe care-i arătaseră cu degetul. Cei albi. „Ai devenit neagră“,  îi reproșează el, iar ea-i spune „aici poți să fii stăpân, să te reinventezi, un mic rege“ , pentru că ea vedea Trinidad-ul ca o schema de îmbogățire peste noapte pentru europeni. Argumentele lui – „mai degrabă rege aici decât un funcționar mărunt într-o companie din suburbiile Londrei“ îi produc ei silă.

Sfâșietoare nu este iubirea între un bărbat și o femeie, ci faptul că iubirea fizică, năvalnică, totală, exasperant de intimă dispare când mințile lor se depărtează, mergând pe cărări diferite. Din confruntarea ideilor lor, din neânțelegerile lor ideologice se naște numai o adâncă înstrăinare, dar și o nostalgie dureroasă față de ce fusese trecutul lor și începutul iubirii.

Nu am știut nimic despre Trinidad, despre istoria recentă  a acestei țări, despre frământările care au avut loc acolo înainte de a citi această carte. Acest lucru mi-a trezit curiozitatea. Dar am recunoscut în carte ceea ce se întâmplă și la noi, astăzi, când manipularea, obsesia puterii, incapacitatea de a mai ști de unde ai plecat, lăcomia ostentativă plutesc în aer la tot pasul.

Când el, bărbatul din carte, îi spune ei cu cinism că nu se va mai întoarce în Anglia ca să trăiască modest într-o suburbie, când poate avea un domeniu, o plajă privată, dar și o piscină uriașă și un castel, toate într-un paradis, într-un loc de vis, ea îl urmează gândind cu totul altfel. Până la urmă și ea vede cum „păcatele omului alb treceau acum mai departe, schimbate, repetate de omul negru“ .

Să fie oare invidia și lăcomia cele care mobilizează subversiv, dar puternic, spiritul uman? Aceasta este întrebarea pe care și-o pune femeia albă, o întrebare care o macină și pe care, noi, cititorii, o preluăm.