Nimic nu scoate la suprafaţă puterea imaginarului feminin cum o pot face opresiunea, brutalitatea patriarhală sau respingerea oricăror drepturi inalienabile ce definesc fiinţa umană. Femei fără bărbaţi este o poartă spre feminitatea interzisă în spaţiul public şi condamnată de legile fanaticilor.

femei-fara-barbati_1_produsOprită să ajungă în mâinile cititoarelor din Iran, cartea lui Shahrnush Parsipur (una dintre vocile puternice ale literaturii persane contemporane) trece prin aventurile personajelor sale şi ale femeilor ce vor să se facă auzite. În loc să rupă uşile cenzurii, uneori mult prea puternice, să le scoată din ţâţâni printr-un puhoi de resentimente distructive, imaginarul feminin devine asemenea unei ape ce se prelinge sub aceste uşi, ajungând, în mare secret şi tăcere, chiar la cititorii de care a fost ţinut departe. Smulsă de pe rafturile librăriilor din Iran, cartea interzisă are traseul unui personaj dintr-o lume paralelă, care sfidează regulile tiraniei, strecurându-se ca un duh din legendele orientale, capabil să ajungă dincolo de porţile zăvorâte.

Romanul dezvăluie brutalitatea ce ameninţă vieţile femeilor din Iran când încap pe mâna unor masculi troglodiţi, pentru care libertatea sexuală şi a cuvântului sunt păcate capitale, ce atrag ruşinea şi dezonoarea asupra întregii familii, aşadar trebuie drastic pedepsite, ajungându-se chiar la crimă. Doar că scriitoarea nu-şi sufocă personajele în realismul dur, prin care să descrie infernul supunerii, ci preferă oaza de speranţă şi licărirea unei limini ce duce spre uşa evadării printr-un lirism ce-ţi aminteşte de poemele clasice persane şi de libertatea absolută a imaginarului vindecat prin invocarea perpetuă a realismului magic, adaptat la sensibilitatea iraniană.

O văduvă emancipată din Teheran, ce seamănă cu actriţa care o interpreta pe Scarlett O’Hara, se retrage într-o casă de pe marginea unui râu din afara capitalei. Aici îşi oferă serviciile un grădinar (singurul bărbat admis) îndrăgostit de o fostă vânzătoare de plăceri ce îţi aminteşte de Cabiria lui Fellini şi care va naşte un nufăr, şi alte două femei ce au cunoscut dezamăgirile unor fiice de familie bună, cuvioase, dar ignorante până în clipa întâlnirii cu dramele umilitoare sau cu o sexualitate nebănuită. Pentru a duce realismul magic până la capăt, oferindu-i şi note suprarealiste, autoarea introduce un alt personaj feminin ieşit din comun şi contopit cu lumea vegetală- femeia care a vrut să devină copac, plantându-se în grădina fratelui ei, cumpărată apoi de văduva bogată care seamănă cu Vivien Leigh.

Când se întâlnesc, personajele feminine îşi povestesc necazurile, fanteziile interzise şi iubirile neîmplinite, dorind să găsească o lume unde bărbaţii ce le-au agresat nu mai pot ajunge. Doar una rămâne mută: femeia-copac, gata să-şi caute altă cale de purificare decât confesiunea. Deşi putea să-şi aducă personajele în decorul unei băi orientale, singurul loc unde se puteau întâlni femeile din categorii sociale şi religii diferite, unite în ritualul înfrumuseţării care le poate ascunde cicatricile interdicţiilor, Parsipur alege o grădină unde sufletele încep să se liniştească, oblojindu-se prin seninătatea acceptării unor întâmplări stranii ce amintesc de atmosfera legendelor orientale, însăşi grădina fiind încărcată de simboluri ce trimit la imaginea paradisului.

Deşi întâmplările prin care trec protagonistele sale par desprinse din ştirile ce alarmează asociaţiile ce luptă pentru drepturile omului, scriitoarea preferă o fugă în fantezia devenită cea mai bună reflexie a lumii interioare, pe care feminitatea o poate înzestra cu forţa care sfidează claustrarea socială din real. Într-un Iran unde nici măcar fanaticii nu au reuşit să şteargă amintirea poeţilor din memoria locuitorilor ce trăiesc şi azi în oraşele istorice ale vechii Persii, femeia care zămisleşte nuferi sau cea pregătită să prindă rădăcini într-o grădină sunt nişte prezenţe fireşti, receptate în cheia unui imaginar tămăduitor.