Scriu pentru că sunt posedat. Nu de Diavol ci de mine însumi. Scriu pentru că sunt revoltat. Scriu cu furie, scriu ca să mă calmez. Scriu pentru că văd, aud, sunt agresat, angoasat, sunt disperat. Scriu ca să supraviețuiesc.  Îmi fac plută din cuvinte – pluta Meduzei – și mă las purtat pe apele negre ale minții din creier. Ale lucidității. Totul este un calvar.  O agonie. Nimic nu vine de la sine. Totul e sforțare. Totul e supliciu. Cât are să mai dureze? De ce nu se termină-odată?  De ce-aș vrea să se termine?

Trăiesc în scris, nu din scris.  Scriu ca să nu trăiesc.

Trăiesc în fiecare moleculă a cuvântului, nu mă vedeți? Sunt eu, picaro, personajul-narator, sărac dar fără de odihnă, permanent pe drum, pe drumul fără de întoarcere.

Scriu pentru că n-am să am niciodată copii. Scriu ca să am. Scriu pentru că voi muri.

Scriu pentru că am ambiții, planuri mărețe, ce-mi place expresia asta, desuetudinea ei, naivitatea care sălășluiește acolo… Vanitatea.

Scriu pentru că sunt naiv, „plutist“, cum zicea maică-mea, dumnezeu s-o ierte,  „puțin autist“, cum mă definește soția, dumnezeu s-o aibă în pază.

Scriu pentru că ai mei n-au scris.

Scriu din orgoliu.

Scriu pentru că am prea multe întrebări. Scriu pentru că am prea puține răspunsuri.

„Pentru cine scrii?“ mă întreabă Semplista. „Nu știu“, îi răspund. „Scriu ca să mă aflu în treabă. Am scris deja un roman, de ce n-aș mai scrie unul?“ Știu însă pentru cine nu scriu. Nu scriu pentru posteritate. Posteritatea e un arhaism. Nu scriu pentru cei care mai sunt încă în viață. Cei care mai sunt încă în viață nu dau doi bani pe ce scriu eu. Ar râde, ar arde sau ar rade… de pe fața pământului toate paginile pe care le-am scris. Nu scriu nici măcar pentru Semplistă. Ei i-am dat să-mi citească romanul, pe vremea când încă mai credeam c-am să-l public, și nu i-a plăcut. Spunea că ce relevanță au toate dialogurile acelea cu personajele pe care le întâlnesc eu în taxi? Spunea că dialogurile nu sunt veridice. „Dar sunt reale“, o contraziceam eu, „le înregistrez și apoi le transcriu“.  „Atunci, nu știu“, zicea ea, fără să se sinchisească, „poate că literatură nu trebuie să fie neapărat o transcriere a  realității“.

Nu scriu nici măcar pentru mine, pentru sănătatea mea mintală.

Nu scriu pentru nimeni.

Scriu din același motiv pentru care beau.

Scriu pentru că pot“.

Scriu ca să înăbuș o mare suferință. Scriu ca s-o scot la suprafață.

 

Carte de vizită:

Asistent doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Florin Irimia (n. 26 ianuarie 1976, Iași) scrie de mai bine de zece ani cronică literară în calitate de colaborator al revistelor Observator cultural, România literară, Dilemateca, Timpul şi Suplimentul de cultură, unde actualmente deţine o rubrică permanentă. În anul 2009, după mai multe ezitări, debutează și ca prozator, în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), pentru ca în 2011 să-i apară primul roman, Defekt, la editura Brumar. E prezent și în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală îngrijită de Igor Ursenco. A mai publicat povestiri în revistele Familia, Suspans, Timpul precum precum şi în Ziarul de Iaşi. O fereastră întunecată, din care a decupat citatul de mai sus, e al doilea său roman, de curând apărut la editura Polirom.