V-am mai spus că Florin Irimia scrie bine, al naibii de bine. Dar evident, nu scrie pentru oricine. Dacă nu ești dispus să înfrunți niște demoni personali, nu e indicat să te apuci să-i citești vreunul dintre romane. Vei renunța dacă ești un cititor de duminică. Vei renunța dacă vrei doar literatură ușurică. Vei renunța dacă ești un snob cosmopolit. Îl vei citi cu interes dacă își place noir-ul, dacă nu te jenează imaginile sumbre și dacă nu ți-e teamă să-ți vezi vulnerabilitățile. La final te vei bucura pentru că ai cunoscut un scriitor de calibru. Și poate, după ce vei termina de citit vei aștepta deja, ca mine, următoarea carte.

 

Cateva-lucruri-despre-tineConfesiune: am citit Câteva lucruri despre tine într-o după-amiază de weekend. Sunt insomniacă. După cartea asta am dormit vreo zece ore, dar mi-ar trebui încă pe-atât să povestesc ce-am visat J. Te joci cu psihologia viselor și iată, unii cititori îți cad în plasă. Cine ar fi doctorul căruia i se confesează personajul tău: Freud sau Jung?

Bine că nu ți-a provocat insomnii sau, și mai bine, că nu te-a făcut să adormi în timp ce-o citeai. Cât despre doctor, nu cred că e nici unul, nici celălalt. Dar e cineva. Oare cine?

 

O fereastră întunecată mi-a plăcut mult, în acest nou roman păstrezi atmosfera dark, dar o îndulcești cumva, devine mai fluidă. Care a fost punctul de pornire pentru Câteva lucruri despre tine?

N-aș zice c-o îndulcesc, dar sunt de-acord cu fluidizarea.  Punctul de pornire a fost…primul capitol. L-am scris separat de restul. L-am scris, după care am tot simțit că mai trebuie spus ceva. Rezultatul e cartea care te-a ținut în mrejele somnului timp de 10 ore. Probabil că totuși a fost o coincidență.

 

De ce noir și de când noir?

Noir-ul e, dacă vrei, opusul lui Disney și, în general, a formulei moralizatoare standard în care personajul negativ o sfârșește cum nu se poate mai prost. El apare ca antidot la o doză prea mare de naivitate, la un prea hotărât optimism, la un exces de moralism până la urmă destul de ipocrit, venind de la Hollywood. Noir-ul e sumbru, e cinic, e paranoic, e și brutal, dar e așa pentru că își propune să-și trezească privitorul la realitate. În plus, are foarte mult stil. Nu știu când am văzut primul film noir, probabil în copilărie, pe vremea lui Ceaușescu, când se mai dădeau filme americane vechi, eventual din acelea critice față de societatea care le zămislea, dar sunt convins că nu l-am receptat ca atare. Am înțeles noir-ul ulterior, în facultate, când ni s-a ținut curs despre filmul american. Nu știu de ce, dar m-a prins. Atmosfera, replicile, tensiunea, mesajul. Pur și simplu se mulează pe felul meu de a fi.

 

Personajul tău își detestă părinții, afirmă că a crescut în neiubire și ajunge cumva un maestru în neiubire…sau în iubirea de scurtă durată: un Don Juan pe fast forward. E greu, e ușor să pui pe hârtie iubirea?

Nu cred că e greu, în orice caz nu mai greu decât e să pui pe hârtie opusul iubirii. Dar așa trebuia să stea lucrurile aici. Cu toate acestea, există iubire și în Câteva lucruri despre tine. Doar că e o iubire înecăcioasă, putredă, damnată. O iubire strâmbă, ca și caracterul celor care o manifestă.

 

Ai ales depresia ca suport al confesiunilor lui Damian. De ce?

Scriitorul este asemenea unui actor care la fiecare roman învață un rol pentru ca în final să intre în pielea personajului. Nu am să fac un secret acum din faptul că am experimentat depresia pe propria-mi piele, încă o experimentez, dar niciodată la intensitatea la care o trăiește Damian. Sau poate dacă intensitatea a fost, pe alocuri, aceeași, urmările cu siguranță n-au fost. Cum nici experiențele noastre de viață nu sunt sau n-au fost aceleași. Dar asta nu înseamnă că n-am intrat în pielea personajului, nu înseamnă că nu mi-a fost uneori chiar ușor să intru în pielea personajului.

 

Damian continuă să scrie deși susține că ”vremea scriitorilor a trecut”. În interviul precedent, tu îmi spuneai că din scris nu ai cum să trăiești, dar ai cum să mori. Cum e pentru tine experiența scrisului, cum o trăiești?

Ambivalent(ă).  Pe de o parte, trăiesc cu ideea naivă, dacă nu cretină de-a dreptul, că există o miză în a scrie, în a fi scriitor cu tot ce decurge de aici, pe de altă parte, îmi dau seama că dacă chestia asta e cât de cât adevărată, nu e obligatoriu ca ea să se adeverească și în cazul meu. Și-atunci îmi vine să urlu.  Sau, și mai bine, să mor!

 

Există teoria conform căreia orice roman bun are în el o bună bucată din experiența de viață a autorului. Câte lucruri din tine ai pus în acest nou roman?

Cum spuneam, am pus anumite stări de spirit, anumite temeri, anumite gânduri. Mais Damian c’est pas moi.

 

Florin Irimia – scriitorul și Florin Irimia – omul cum conviețuiesc, ce împrumută unul de la celălalt și la ce chinuri se supun?

De cele mai multe ori, scriitorul vrea să-l anihileze pe om. Îi acaparează tot timpul, îl supune la tot felul de suplicii, îi dictează ce să facă, îi fură până și visele. Scriitorul Florin Irimia este un tiran, un dictator predispus la crimă. Omul Florin Irimia încearcă să-i facă față, să nu se lase anihilat, să supraviețuiască. La prima vedere lupta e inegală iar deznodământul pare unul cât se poate de previzibil.  Doar că nu e chiar așa. Scriitorul, în pofida atitudinii sale, depinde de om, iar omul depinde de timp. Pe măsură ce acesta va trece, scriitorul se va șubrezi, se va șubrezi desigur și omul, dar scriitorul se va șubrezi primul. Așa că într-o zi, omul va scăpa de scriitor. Va scăpa ca să-și trăiască bătrânețile așa cum se trăiesc ele cel mai adesea: în singurătate. Ca atunci când vine moartea, să nu mai existe nici o părere de rău.

 

Cititorii români ar putea fi încadrați într-o anumită tipologie? Cum i-ai văzut la FILIT?

FILIT-ul  este un eveniment aparte, care nu numai că iese din tipare, dar îi face și pe alții să iasă. Dacă cititorii ar fi tot timpul cum sunt în cele cinci zile de festival, scriitorul român ar putea sta liniștit cu privire la viitorul lui, la meseria lui. Doar că, repet, FILIT-ul este o excepție de la regula vieții literare din România, drept care și cititorii se comportă excepțional.

Este normal ca festivalul să nască interes pentru literatură în general și pentru scriitorii invitați să participe, în special, dar unde este acest interes și în restul timpului? De ce suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la număr de cărți citite pe an? Nu putem avea în fiecare lună un festival de literatură, oamenii ar trebui să dovedească (aproape) același interes pentru cărți și când nu merg să-și întâlnească autorii favoriți. Nu știu, poate acest lucru chiar urmează să se întâmple. Poate peste cinci ani se va citi pe rupte și constant în România, poate peste 10 ani, nu numai tinerii școliți vor citi, ci și adulții trecuți, să zicem, de patruzeci de ani.  Deocamdată, peste tot în jurul meu, observ că se citește puțin.

Cititorii români rămân din păcate niște cititori de duminică. Cei care mai citesc. Dar cei mai mulți nu citesc deloc, sau, dacă citesc, atunci cel mult citesc ziarul. România este la fel de inegală, de la extreme, cum era și acum o sută de ani. Aici e problema. Aici e problema mereu. Dacă n-ar exista discrepanțele astea uriașe între clase, între sat și oraș, între o provincie și alta chiar, lucrurile ar arăta mai normal. Și, dacă lumea măcar ar citi mai mult, sunt convins că și țara ar fi guvernată mai responsabil. E mai greu să prostești pe cineva care citește. Și care înțelege ce citește.

 

Dac-ar fi să ceri azil terapeutic în lumea creată de un romancier, care ar fi aceea?

Romancierii mei preferați creează genuri de lume în care nu ți-ai dori neapărat să trăiești. Dar aș cere oricând azil într-un film de Woody Allen. Aș sta acolo mult și bine.

 

Nu te întreb ce urmează, dar aștept următoarea carte în cel mult doi ani J. Promiți?

Foarte bine că nu mă întrebi, pentru că ar fi prematur și total nerelevant. Sper să pot avea o nouă carte până la sfârșitul lui 2016, altfel spus, până la împlinirea vârstei de 40 de ani (ca să-mi mai abat atenția de la cifră), dar chiar dacă n-o să fie atunci ci puțin mai târziu, cred că nu mai contează. Deci nu promit, nu mă jur, dar hai să zicem că-mi țin pumnii. Ține-mi-i și tu!