Am ajuns la romanul lui Florin Lăzărescu, Amorțire (Polirom), după ce am primit propunerea de interviu de la Claudia Fitcoschi. Era într-un teanc de cărți „de citit anul acesta“, așadar aștepta să-i vină rândul. Însă lucrurile s-au grăbit puțin și așa mi-am petrecut o după-amiază de vară cu Amorțire. Un roman pe care îl citești de drag, în care găsești teme și subiecte serioase abordate cu sensibilitate sau cu umor, cu patos sau cu detașare. E o carte care te învață să trăiești demn și să cauți în rutina cotidiană scânteia care să te miște, să te scoată din..amorțire. De pus în raftul cu romane de recitit.

Eu cred că o să tot auzim de Florin Lăzărescu, așa că v-am pregătit și un interviu interesant cu el :).

 

Cum se leagă experiența de viață a unui autor de opera sa?

Depinde de la caz la caz, de cum consideră fiecare autor în parte. La unii experienţa de viaţă aproape că poate fi confudată cu opera lor, la alţii aceasta poate fi citită numai printre rînduri. Cu siguranţă e nevoie de o viaţă specială pentru  deveni artist. Dar nu şi suficient. Un soldat din Afganistan, un papuaş sau un eschimos au o experienţă de viaţă superioară multora, dar asta nu-i face automat scriitori. Personal, mă interesează mai puţin viaţa scriitorilor. În primul rînd, îi apreciez în funcţie cît de convingătoare sînt textele lor.

 

Amorțire e un roman cu un ritm aparte, e straniu ca te duce hipnotic de la o pagină la alta deși acțiunea nu implică vreun suspans. De ce Amorțire?

Pentru prima dată de cînd scriu, mi-am propus să vorbesc înainte de toate despre o stare. Am observat că uneori, sub coaja unor întîmplări aparent banale, în interiorul oamenilor se pot petrece lucruri mult mai spectaculoase decît, să zicem, un cutremur de pămînt. Iniţial, am avut un alt titlu în minte care să denumească acea stare: „Sminteala”. Totuşi, ceva nu-mi plăcea la el, am vrut să-l schimb, însă nu găseam nimic mai bun. După ce mă hotărâsem să-l las aşa, abia când îmi revizuiam cartea pentru tipar, mi-am dat seama cît de des se repetă în text cuvîntul „amorţire” şi că ăsta-i titlul corect; și-mi place pentru că are și un sens absolut propriu – personajele suferă atacuri de panică manifestate fizic prin amorțirea corpului –, dar şi unul figurat, e vorba de amorțirea cotidiană cu care te lupți, lupta de a nu bălti, de a ieși din inerție.

 

Se spune că marile romane sunt cele care povestesc despre universuri mici – și de aceea cred că Amorțire va rezista peste ani și va fi numit un mare roman. Cum a fost primit de public?

Mulţumesc mult pentru apreciere. Din punctul meu de vedere, reacţia publicului a fost neaşteptat de bună, iar cea a criticii, în mare parte, neaşteptat de reţinută, dură, ostilă chiar. Timpul va dovedi cine a are dreptate.

 

Ciudat mai e orașul după miezul nopții. Zici că-i altul. Cred că ții minte aceste propoziții chiar dacă nu-ți mai amintești nimic altceva din carte J. Cât de importante sunt pentru dumneavoastră deschiderea cărții, prima frază, prima scenă?

Prima frază dintr-o carte mi se pare cel mai greu de realizat, e partea la care mă chinui cu adevărat. Nu pot scrie nimic, chiar şi atunci cînd am o structură, un subiect şi personaje bine definite, dacă nu-mi plac primele două-trei rînduri. Dar nu caut niciodată ceva neapărat spectaculos, ci doar senzaţia că am încălţat papucii potriviţi pentru a păşi pe drumul ales.

 

Evghenie, Cazimir, Valeria, Zaharia, Mădălina, Beldiman sunt personaje foarte bine conturate. Cum le-ați găsit, cum le-ați dat voci?

În tot ceea ce scriu, mă folosesc mai mereu de frînturi din realitate – oameni în carne şi oase, întîmplări văzute şi dialoguri auzite la colţul străzii sau aiurea, dar niciodată nu mă rezum în a le reproduce în scris, ci doar construiesc o ficţiune pornind de la ele.

Personajele Evghenie și Cazimir pot fi văzute ca jumătăți ale unui alter ego auctorial?  

Fiecare e liber să le vadă cum vrea, dar, în cazul de faţă, consider că greşeşte amarnic. Eu-l meu – ce nasol şi şcolăreşte sună! – e prezent  în egală măsură în toate stările, personajele şi întîmplările scrise de mine, fără a-l dori scos în prim-plan. Nu vreau să scriu despre mine, ci despre tot ceea ce mă fascinează, mă contrariază, mă bucură sau mă întristează la semenii mei.

 

Mi-ar fi plăcut să o cunosc pe Valeria J. E un personaj inspirat din viața reală?

Valeria e, cred, cel mai fictiv personaj din tot ce-am scris pînă acum. Şi mie mi-ar plăcea să cunosc într-o bună zi un om ca Valeria J:  unul care nu-şi pierde nici la bătrîneţe pofta de viaţă, care nu se înspăîmîntă în faţa morţii, care luptă pînă în ultima clipă să-şi păstreze demnitatea şi bucuria de a fi viu.

 

Care a fost punctul de pornire al romanului, pe lângă povestea bunicii bolnave de Alzheimer?

Păi, cel la care te referi e principalul… Acum vreo săptămînă, acasă la părinţii mei, am fost martor la cum se face o fîntînă. Se sapă – la ghiceală – o groapă cît mai adîncă posibil, pînă dai de piatră, apoi aştepţi să vină apa. Trei zile părea un puţ sec. Apoi, încet-încet, o serie de izvoare subterane abia bănuite au început să-şi dea drumul, să umple miraculos golul întunecat. Aşa-i cu orice carte. E suficient să ai o groapă în suflet. La un moment dat, hăul creat de ea atrage toate resursele de viaţă pe care le găseşte în jur.

 

Suferință, boală ascunsă, degradare mentală, prăbușire fizică – presupun că a fost destul de greu să scrieți despre toate acestea.

Da, a fost destul de complicat. Pentru că poţi foarte uşor să aluneci în patetism. Sper să n-o fi făcut. Din fericire, în romanul meu n-am vorbit doar despre suferinţă, n-am vrut să-mi bag cititorii în depresie. Unii chiar mi-au reproşat că tratez cu prea mult umor subiecte atît de grave.

 

Pe blog scrieți că Amorțire a apărut pentru că erați în căutarea unor răspunsuri. Le-ați aflat sau ați găsit măcar niște explicații mulțumitoare la frământările privind degradarea fizică și psihică, menirea scriitorului și celelalte?

Acum, judecînd la rece, cred că mai degrabă mi-am dorit să stîrnesc şi altora aceleaşi întrebări care mă frămîntă pe mine. Probabil că unul dintre răspunsuri ar fi declanşarea unui soi de solidaritate între mine şi semenii mei, o nevoie de a trăi împreună suferinţele şi bucuriile vieţii. În rest, am foarte multe întrebări şi prea puţin răspunsuri.

 

Aveți un blog interesant, pe care scrieți destul de rar. De ce?

Ăsta-i un răspuns extrem de simplu: de vreo doi ani m-a furat Facebook-ul J.