Bunică-mea din partea mamei, Maria, n-a fost la școală nici măcar o zi din viața-i fabuloasă în care n-a ieșit din satul ei decât până la Ploiești. A rămas analfabetă pentru că a trebuit să aibă grijă de o soră mai mică, născută în condiții nefericite și rămasă neajutoarată în toată scurta ei viață. „Cum s-o dăm, maică, la azil? Ce vină avea ea, săraca? Ș-apoi, ce-ar fi zis lumea?!” Pe de altă parte, pe tata l-a acceptat în familie pentru că „E băiat cu facultate!”

N-am mai întâlnit pe nimeni care să povestească atât de frumos ca bunică-mea. Când am citit Toamna Patriarhului, mi-am dat seama că bunică-mea fraza la fel, că se mișca la fel de firesc prin timpurile și spațiile narațiunii, că în vocea ei se multiplicau, la fel ca la Marquez, zeci, sute, mii de voci ale celor ce vorbesc prin noi. Cu vreo câțiva ani înainte să moară, îi spunea unei verișoare să facă un copil cât mai repede, atunci, cât era tânără și fecundă, și i-a zis-o cu una dintre cele mai frumoase expresii pe care le-am auzit sau citit vreodată în limba română: „Acum, maică, înainte să-ți cadă floarea-n apă!”

Mama povestește ca Proust: deschide paranteză după paranteză, turuie metaforă după metaforă, sare de la un personaj la altul, și reușește cumva să se întoarcă la propoziția principală de la care a plecat, iar între timp nici nu sesizezi, dacă nu ești foarte atent, că a început să vorbescă în urmă cu o jumătate oră.

Tata povestește rar, când îl apucă vreo nostalgie bahică. Când vorbește îmi aduce aminte de Faulkner: începe da capo, frazează clasic, se ține de poveste, dar sfârșește prin a se lăsa copleșit de nostalgie, și îți trântește un amănunt colosal exact la finalul unei fraze care nu prevestea nimic extraordinar.

Cred că, de fapt, într-o primă fază inconștientă, învățam să citim, nu din cărți, ci de pe buzele alor noștri. Cred că, de fapt, mai întâi de toate, începem să scriem nu ascultând doar vocea noastră, ci și vocile alor noștri.

Să scrii este cel mai ușor lucru din lume. Scriem bilețele, rețete, mesaje, mailuri, statusuri, cereri, procese verbale, impresii de călătorie, amintiri, comentarii politice, sloganuri. Toată lumea reușește, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, să dea drumul acelui flux al conștiinței. Doar că asta nu-i literatură. E cel mult blogging, copywriting, terapie, jurnalism narativ, fie ele chiar de bună calitate. Pentru că uităm sau ezităm să recunoaștem că cel mai greu lucru din lume este să rescrii. Să te întorci la text, de zece, o sută, o mie de ori, să te îndoiești, să te documentezi, iar și iar, până când totul începe să se înstrăineze de tine, până când începi să-ți pierzi mințile, apoi să ți le regăsești și să te uiți la textul ăla cu alți ochi. Ochii Primului cititor. Atunci începe, cred eu, literatura.

 

Carte de vizită

Născut în Ploiești, 1 aprilie 1979. Absolvent al Colegiului Național Mihai Viteazul Ploiești, matematică-fizică. Publicat poezie în revista școlii, după ce a fost obligat de profesoara de română care îi promisese că îi va motiva absențele care-l salvau de la exmatriculare. Studiat Jurnalism la Școala Superioară de Jurnalistică. Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea de Vest Timișoara. Debutat în presă la Radio România Tineret, reporter la redacția Literatură-Arte a Radiodifuziunii Române. În 2004, la 25 de ani a ajuns la Radio Guerrilla, redactor prezentator de știri, specializat la locul de muncă în jurnalism de film. În 2011, a scos o revistă de film, Cinematique, supliment pentru revista Zile si Nopti. În același an a început cursurile Facultății de Filosofie, Universitatea București. Tot în 2011, debut literar cu un text de ficțiune, în revista Men’s Health. În 2012, locul trei la concursul literar Rețeaua Literară cu povestirea “Aventurile lui Robinson și ale bunicului său mort, Thales”. În 2013, apărut în volumul colectiv Ficțiuni reale, editura Humanitas. În toamna lui 2014, debut de autor cu volumul de proză scurtă În mijlocul lucrurilor, apărut la editura Trei.