Scriu ca să nu mor de plictiseală. Scrisul e o activitate cotidiană. Aşa că nu văd nimic spectaculos în a-l practica. Acesta e tabietul meu. Am uitat să scriu cu pixul. Degetele nu mă ascultă. Tastatura îmi place oricum mai mult. Îmi dă o stare vintage. Până la urmă, e o maşină de scris updatată.

O ciudăţenie: de ceva vreme îl înţeleg pe Maimuţoiul lui Mircea Cărtărescu (din O seară la operă). Bat întruna, fără să mă uit la litere, alăturând tranşe şi tranşee de cuvinte, sperând că, până la urmă, va ieşi Cartea. A ieşit Asul de pică. Desigur, cea mai mare din bridge. Am câştigat jocul pornind de la o joacă.  Umil urmaş al lui Arghezi, ştiu că nu voi lăsa drept moştenire după moarte, decât un nume adunat pe-o carte. Asul de pică e doar o amânare.

Monografia pe care i-am consacrat-o lui Ştefan Aug. Doinaş spune totul despre mine la 27 de ani. Am dorit să debutez cât de repede, speriat de păţaniile poetului. La 25 de ani, în 1947, avea un volum pregătit pentru tipar. A venit comunismul şi niciodată nu s-a mai publicat. La 35, în 1957, reconfigurase cuprinsul. Stilistic, era aproape impecabil. A venit Securitatea şi l-a închis. La 42, în 1964, a scos în sfârşit o culegere (Cartea mareelor). Mai nimic din ce însemna poezia lui nu se regăseşte acolo. Capodopera lui de juneţe, Astăzi ne despărţim, zăcea printre buruieni realist-socialiste.

O carte trebuie să apară la timp şi să-l caracterizeze pe autor. Eu ştiu cel mai bine.