O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi de Bill Bryson (col. Hexagon. Cartea de călătorie, ed. Polirom) este un volum care poate fi citit în numeroase feluri: e un jurnal de călătorie, un thriller, un roman clasic de aventuri, o carte de istorie locală și de curiozități…și de fapt acesta e farmecul scriiturii lui Bill Bryson. Un autor pe care l-am descoperit acum vreo șapte ani, când încă nu fusese tradus în România, dar citeam recenziile cărților sale în suplimentul Book Review al cotidianului New York Times.
Bryson a scris despre viața casnică în multe feluri, ajutându-ne să ne redescoperim cotidianul, iar în volumul de față ne duce la plimbare într-o pădure plină de mistere, mesaje ciudate și priveliști încântătoare…dar de fapt ne provoacă să-i fim companioni într-o încercare extremă, aceea de a parcurge Appalachian Trail, unul dintre cele mai lungi trasee montane din lume, care străbate 14 state pe o distanţă de peste 3.400 de kilometri, de-a lungul Coastei de Est americane. O plimbare în pădure a fost ecranizată în 2015, cu Robert Redford şi Nick Nolte în rolurile principale.
Dornici să admire peisajele superbe de pe această rută, Bill Bryson şi prietenul său Stephen Katz hotărăsc să o parcurgă pe jos de la un capăt la celălalt. Ei pornesc din statul Georgia, în sud, şi îşi încheie drumeţia în Maine, fără să reuşească totuşi să-şi respecte întocmai planul iniţial. Urşii, pumele, şerpii, plantele otrăvitoare şi insectele purtătoare de boli pe care le-ar putea întîlni pe traseu ar descuraja un om obişnuit, dar nu şi pe ambiţiosul explorator Bill Bryson. Deşi are parte de hărţi prost întocmite, de condiţii meteo îngrozitoare şi de un companion morocănos, el face tot ce poate să învingă obstacolele şi să-şi împlinească, după cum spune, ţelul de o viaţă: să nu moară în sălbăticie.
Vă mai amintiți de romanele lui Karl May, de lecturile copilăriei, în care eroii abia scăpau cu viață din ghearele fiorosului urs grizzly? Iată că și Bryson îi susține faima:
”Pe la miezul nopţii, un urs negru a început să dea tîrcoale taberei, a ochit punga cu mîncare şi‑a dat‑o jos urcîndu‑se în unul din copaci şi rupînd o creangă. A furat mîncarea şi a plecat, dar s‑a întors peste o oră, de data asta intrînd în tabără, atras de mirosul ademenitor de mîncare gătită care intrase în hainele şi părul excursioniştilor, în sacii lor de dormit şi în materialul corturilor. Avea să fie o noapte lungă pentru grupul de la Canimina. Ursul a intrat în tabără de trei ori între miezul nopţii şi 3.30 dimineaţa.
Imaginaţi‑vă, dacă vreţi, cum e să stai singur pe întuneric, întins într‑un cort micuţ, despărţit de aerul rece al nopţii doar de cîţiva microni de nailon tremurător, ascultînd cum un urs de 200 de kilograme umblă prin preajmă. Imaginaţi‑vă că îl auziţi cum mormăie încet şi adulmecă cine ştie ce, că auziţi zăngănitul caserolelor răvăşite şi clefăiturile ursului, paşii lui apăsaţi şi respiraţia grea, fîşîitul cortului cînd îl atinge în trecere. Imaginaţi‑vă şuvoiul fierbinte de adrenalină, furnicăturile acelea neplăcute de pe braţe atunci cînd, brusc, împinge brutal cu botul la baza cortului, fragilul vostru adăpost care se zgîlţîie alarmant atunci cînd cotrobăie prin rucsacul pe care l‑aţi rezemat negijent la intrarea în cort – şi vă aduceţi dintr‑odată aminte că în buzunar este un baton de Snickers. Urşilor tare le mai place Snickers, aşa aţi auzit.
Iar mai apoi gîndul negru – o, Doamne! – că poate aţi luat batonul de Snickers înăuntru şi că e pe undeva pe‑aici, la picioarele voastre sau sub voi – o, la naiba, aici e! Capul mormăitor împunge încă o dată cortul, de data asta aproape de umerii voştri. Se clatină şi mai tare. Apoi linişte, o linişte foarte lungă, şi – stai, şşşşşt… da! – sentimentul de eliberare imposibil de exprimat în cuvinte, atunci cînd vă daţi seama că ursul s‑a retras spre celălalt capăt al taberei sau s‑a întors în pădure, tîrşîindu‑şi picioarele. Vă spun de pe‑acum. Eu n‑aş putea suporta asta.
Imaginaţi‑vă aşadar cum trebuie să fi fost pentru bietul David Anderson, de 12 ani, cînd, la 3.30 dimineaţa, la a treia incursiune, dintre toate corturile, al său a fost sfîşiat deodată, dintr‑o lovitură, cu ghearele, iar ursul, înnebunit de mirosul intens, omniprezent de hamburger, şi‑a înfipt adînc colţii într‑un membru care se trăgea înapoi şi l‑a tîrît prin tabără şi apoi în pădure pe băiat, care ţipa şi dădea din mîini şi din picioare. În cele cîteva momente cît le‑a luat celorlalţi excursionişti să iasă din echipament – şi imaginaţi‑vă cum e să ieşi din sacul de dormit care a devenit dintr‑odată voluminos, să pui mîna pe o lanternă şi pe ceva ce poate fi folosit drept bîtă, să desfaci fermoarul cortului cu degete neputincios de neîndemînatice şi să iei urma animalului –, în acele cîteva momente, bietul David Anderson era deja mort.
Acum imaginaţi‑vă că citiţi o carte de nonficţiune plină de asemenea poveşti – poveşti adevărate relatate la rece – chiar înainte de‑a porni singur într‑o drumeţie în sălbăticia Americii de Nord. Cartea la care mă refer este Cînd atacă ursul: despre cauze şi cum să‑l evităm, scrisă de un profesor canadian pe nume Stephen Herrero. Dacă mai e şi altceva de adăugat pe acest subiect, în cazul ăsta chiar nu vreau să ştiu. În nopţile lungi de iarnă din New Hampshire, în vreme ce zăpada se aşeza în troiene afară, iar nevastă‑mea dormea liniştită lîngă mine, eu stăteam în pat cu ochii cît cepele, citind relatări detaliate despre oameni muşcaţi prin sacul de dormit, traşi jos din copaci, ba chiar urmăriţi fără nici un zgomot (nu ştiam că aşa ceva era posibil!) în timp ce se plimbau neştiutori pe poteci acoperite de frunze sau îşi răcoreau picioarele în pîrîiaşe de munte. Oameni a căror unică greşeală fatală a fost să‑şi dea pe păr cu o picătură de gel parfumat, să mănînce carne suculentă, să‑şi pună în buzunarul de la tricou un baton de Snickers pentru mai tîrziu, să facă sex, eventual să aibă menstruaţie sau orice amănunt care a stîrnit simţurile olfactive ale unui urs înfometat. Ori, că tot veni vorba, a căror greşeală fatală a fost pur şi simplu că au avut foarte, foarte mult ghinion – la o cotitură au dat nas în nas cu un mascul morocănos care bloca poteca, scuturînd din cap, ori au intrat fără să‑şi dea seama pe teritoriul unui urs prea bătrîn sau prea leneş ca să vîneze o pradă mai iute.
E important să menţionez fără întîrziere că există puţine şanse ca un urs să atace pe Appalachian Trail. În primul rînd, ursul american cu adevărat înspăimîntător, grizzly – Ursus horribilis, cum a fost atît de inspirat şi de corect denumit –, nu‑şi are habitatul la est de Mississippi, ceea ce e o veste bună, pentru că urşii grizzly sînt mari, puternici şi cumplit de irascibili. Cînd Lewis şi Clark s‑au aventurat în sălbăticie, au descoperit că nimic nu‑i speria mai tare pe indieni ca ursul grizzly, şi pe bună dreptate, din moment ce puteai ciurui un grizzly cu săgeţi – pînă arăta ca un porc spinos – şi el tot se apropia de tine. Pînă şi Lewis şi Clark, cu tot cu puştile lor mari, au fost uluiţi şi tulburaţi de faptul că poţi să tragi asupra unui grizzly o salvă de gloanţe fără să‑l clinteşti din loc.”
Bill Bryson a lucrat ca jurnalist şi a fost rector al Universităţii Durham din Marea Britanie. Este autorul mai multor jurnale de călătorie şi al unui bestseller de ştiinţă popularizată, A Short History of Nearly Everything, distins cu Aventis Prize şi Descartes Science Communication Prize. La Editura Polirom, de acelaşi autor au mai apărut Acasă. O istorie a vieţii private (2012) şi De cealaltă parte a lumii. Călătorind prin Australia (2014).