Între 1944 şi 1951, într-o perioadă în care străinii nu erau doriţi în Tibet şi doar puţini vizitatori primeau permisiunea de a vedea această ţară, Heinrich Harrer a trăit printre tibetani, în principal în Lhasa, „oraşul interzis”. El şi-a relatat experienţa în cartea Şapte ani în Tibet, care a devenit imediat un bestseller internaţional.
După treizeci de ani, Heinrich Harrer vizitează din nou Tibetul şi scrie o nouă carte: în Întoarcerea în Tibet (colecția Hexagon. Istorie, Polirom) vedem o ţară transformată sub stăpînirea chinezilor, foarte diferită de Tibetul liber, unde religia era odinioară în centrul vieţii de zi cu zi. Harrer reîntîlneşte în Lhasa vechi prieteni, povesteşte despre revoluţia culturală, despre distrugeri de mănăstiri şi bunuri culturale, despre tibetanii din exil şi despre credinţa nestrămutată a poporului tibetan, care înfruntă toate vicisitudinile.
„Prin această carte doresc în primul rînd să atrag atenţia asupra unor valori culturale foarte preţioase care s-au pierdut şi să arăt cît este de important să se găsească o cale de a salva autonomia şi patria acestui popor fascinant din multe puncte de vedere, un popor al cărui destin m-a impresionat foarte puternic.” (Heinrich Harrer)
Vă oferim un fragment în exclusivitate din minunata carte a lui Heinrich Harrer:
”Ganden, „cea plină de bucurie”, nu era în program şi chinezii încearcă din nou să ne ţină ocupaţi, ca să nu putem vedea ruinele. Ce-i drept, vizitarea nu este interzisă, iar un negustor nepalez s-a oferit să mă ducă pînă acolo într-o oră şi jumătate, dar aveam prea puţin timp şi nişte chestiuni personale de rezolvat.
Cunosc imaginile cu Ganden pe care le-a surprins delegaţia lui Dalai Lama, la fel şi fotografiile lui Manfred Abelein şi pe cele ale lui Peter-Hannes Lehmann, în care se pot vedea într-adevăr cîteva bîrne noi de lemn pe clădirile distruse. Am auzit şi asigurările pe care ni le tot dădeau chinezii, că se reconstruieşte şi că în Ganden trăiesc deja 320 de călugări. Însă nu există nici un novice.
Imaginile distrugerii Gandenului nu pot fi însă ignorate. Cu toată bunăvoinţa de a-l reconstrui, cum s-ar putea înlocui ceea ce a fost nimicit? De unde s-ar putea aduce înapoi copertele de carte gravate minunat, cu figuri splendide de zei, create de-a lungul a sute de ani de artişti talentaţi, animaţi de o religiozitate profundă, pictate în culori naturale autentice, a căror preparare este o artă în sine? Oriîncotro te îndrepţi azi, Ganden este gol, pustiit şi învăluit într-o tăcere de moarte. Totuşi, sînt absolut sigur, el dă mărturie prin tot ceea ce nu a putut fi înlăturat – cîteva fresce şi zidul de bază construit din blocuri de piatră dreptunghiulare – despre bogăţie, religiozitate şi putere. În Ganden, vechiul Tibet şi-a arătat încă o dată strălucirea. În februarie 1959, Dalai Lama şi-a dat acolo examenele de profesor de metafizică în faţa celor mai înalţi demnitari şi învăţaţi ai ţării. Pentru Dalai Lama a fost şi un pretext bine-venit ca să refuze invitaţia de a participa la Adunarea Naţională a Republicii Chineze, care avea loc în aceeaşi perioadă la Beijing. Vechiul Tibet şi-a dezvăluit încă o dată frumuseţea. Dacă Dalai Lama s-ar întoarce în Tibet, lucrurile nu ar mai fi aşa cum au fost odinioară, cînd nobilii intrau în oraşul mănăstiresc călare pe caii lor cu podoabe impresionante şi îmbrăcaţi în straie scumpe. Nu ar mai fi frize alb-roşii şi acoperişuri aurite, nu ar mai fi galbenul strălucitor al soarelui pe cerul albastru. Totul ar fi altfel, cum este deja azi.
Drepung, „grămada de orez”, a fost distrusă doar parţial, iar în Nechung, situată în imediata ei apropiere, odinioară sediu al oracolului oraşului, văd mulţi tîmplari la lucru. Se construieşte… Şi totuşi, paşii mei răsună ciudat între zidurile încăperilor goale. De-abia mai ştiu unde sînt. Caut chiliile fraţilor lui Dalai Lama, care au fost aici la şcoală. De cîte ori i-am vizitat pe Norbu şi Lobsang, am vorbit cu ei, am mîncat carne uscată de iac şi am băut cel mai groaznic ceai care există în Tibet! Eram, ce-i drept, obişnuit cu ceaiul tibetan şi îmi plăcea, dar aici, în Drepung, se pare că foloseau cel mai rînced unt şi cel mai prost ceai. Unde sînt măsuţele de lemn gravate minunat, unde sînt cănile şi ceştile cizelate cu ornamente aducătoare de noroc? Unde sînt picturile thangka, grele, înrămate cu brocart, unde sînt stareţii şi miniştrii, care păreau atît de puternici şi severi în hainele lor de gală? Mă uitam după cei trei novici despre care se spunea că s-ar afla aici, primii după ocuparea Tibetului. Dar nu văd decît grupuri mici de turişti, care vizitează ca şi mine mănăstirea. Bărbaţi şi femei din lumea întreagă, care vorbesc agitaţi pe întrecute: „Ce groaznice sînt distrugerile! Ce frumoase sînt pietrele astea!”. Nici o umbră de meditaţie nu li se vede pe chipuri. Oare ştiu ei ce a fost aici odinioară? Ziua marii sărbători a mănăstirii, cînd erau desfăşurate mai multe thangka uriaşe! Drepung nu avea ziduri speciale pentru thangka, aşa cum aveau, de exemplu, Tashilhunpo sau partea frontală a palatului Potala. Thangka era desfăşurată în Drepung, iar la vest de mănăstire se găsea un povîrniş frumos, pe care nu se construise nimic şi care părea făcut special pentru a servi drept suport pentru pictura colosală. Mai mulţi călugări şi cîţiva lama purtau rola uriaşă pe umeri, iar numeroşii pelerini adunaţi aici treceau pe lîngă ea şi o atingeau cu mîinile şi cu fruntea, îi ajutau în mod simbolic pe cei care o duceau şi erau astfel binecuvîntaţi. Împrăştiate peste tot pe povîrniş, grupurile de pelerini se aşezau la picnic, nobili distinşi în haine ceremoniale, servitori cu pălării roşii, precum şi călugări şi nomazi, care mîncau tsampa din săculeţi de piele. În cîţiva ani am participat şi eu la serbările de aici şi nu voi uita delicioasele găluşte momo pregătite de servitorii lui Norbu şi Lobsang. Un aluat foarte subţire învelea carnea tăiată mărunt şi condimentele aromate. Era întotdeauna o zi veselă, cu rîsete şi bună dispoziţie. Dacă venea Dalai Lama în vizită, reîncarnările stăteau la toate ceremoniile în rîndul din faţă – o mică adunare de sfinţi vii. Aici, în Drepung, am fost martor pentru prima oară la celebrele dezbateri logice dintre domnitorul Tibetului şi învăţaţi. Ele făceau parte din viaţa cea mai intimă a Tibetului şi doar datorită prieteniei cu Lobsang Samten am putut asista la aceste dezbateri în mijlocul celor 3.000 de călugări din a căror facultate făcea parte şi el. Împreună cu cei din alte secţii, în acea vreme existau 10.000 de călugări în Drepung.”
Heinrich Harrer (1912 2006) a studiat la Universitatea din Graz, remarcîndu se la geografie şi la probele atletice. În 1936 a făcut parte din echipa olimpică de schi a Austriei, iar în 1937 a cîştigat Campionatul Mondial Universitar de schi. În 1938 a făcut parte din echipa de alpinişti care a escaladat pentru prima dată peretele nordic al muntelui Eiger. Păianjenul alb (Polirom, 2015) este povestea acestei expediţii şi a tentativelor anterioare şi ulterioare de a face teribila ascensiune. Harrer a scris mai multe lucrări despre Tibet şi a transcris autobiografia lui Thubten Jigme Norbu, fratele lui Dalai Lama. E cunoscut în primul rînd ca autor al clasicei cărţi Şapte ani în Tibet (Polirom, 2013), ecranizată în 1997 de Jean Jacques Annaud.