Întâlnirile cele mai simple, clădirile lipsite de o povară istorică, oamenii retraşi într-o singurătate apatică pot ascunde, de fapt, cele mai întunecate poveşti, deseori greu de pus în cuvinte. Hotelul Delfin din romanul Dans dans dans (apărut la Polirom) al scriitorului Haruki Murakami este un loc de graniţă, între vis şi realitate, un spaţiu al prevestirilor şi premoniţiilor, al pierderii şi regăsirii de sine.

Aparent un ins banal, cu mici veleităţi scriitoriceşti în ceea ce numeşte „deszăpezire culturală“, ducând o viaţă la limita banalului şi a plictisului, personajul

lui Murakami pare a se deplasa cu ochii închişi, printre oameni-umbre care îi ies în cale cu un rost. Nimic nu se întâmplă din voinţa sa, nimic nu poate fi controlat printr-o lege a firii sau a  justiţiei; totul se întâmplă pentru că pare scris undeva în Hotelul Delfin, loc în care cunoaşte pe Kiki, o femeie de companie dintr-un club select. În căutarea acestei femei, care dispare subit şi a cărei moarte se va intersecta cu alte 5 morţi prevestite de 6 schelete aşezate inert la o masă, personajul trece, fără o teamă conştientizată întru totul, printr-o serie de întâlniri stranii.

Ceea ce-i reuşeşte atât de bine lui Haruki Murakami este construirea efectului de straniu, de întrebare niciodată rostită până la capăt, punerea ca pe o scenă a unor personaje care, privite îndeaproape, au fiecare un însemn al nefirescului: simpla recepţioneră a hotelului Delfin, Yumishina, trăieşte experienţe din afara timpului său pe holurile clădirii, Yuki, fetiţa de treisprezece ani, uitată parcă într-o lume a adulţilor, citeşte însemnele întâmplărilor, creându-i tot felul de dezechilibre emoţionale şi chiar fizice, prietenul mamei, Dick North, poetul cu o singură mână, starul de cinema Gotanda, a cărui posibilă sinucidere explică o moarte precedentă. Peste înlănţuirea acestor întâlniri, pentru că fiecare personaj este legat, într-un fel sau altul, de celălalt, se mişcă un detectiv ale cărui abilităţi de cercetare sunt inutile în lumea stranie a lui Murakami, şi, la un alt nivel al realităţii, Omul Oaie, figură solitară, care pare a scrie destinul fiecăruia.

Atunci când înţelegerea le este încercată până la limita nebuniei, când visul se prelungeşte în realitate de o parte şi de alta a peretului aceleeaşi încăperi, lumea din Sopporo sau Tokyo îşi pierde temporalitatea, cufunzându-se într-un fel de halo istoric:

„Mi-era frică, o frică primitivă, care întrecea orice raţiune. O frică înscrisă în genele mele, transmisă din generaţie în generaţie, din vremuri imemoriale. Oricare ar fi sursa lui, întunericul e  ceva teribil, îngrozitor. Te poate înghiţi, deforma, sfâşia, te poate face să dispari. Ce siguranţă mai poţi avea când eşti înconjurat de beznă?“

În cele din urmă, cartea lui Murakami spune şi povestea căutărilor diferitelor forme de apropiere între oameni, a necesităţii de a nu te simţi singur, singur fiind.