Joi, 15 iunie, la ora 18.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu din București (Calea Victoriei 45), va avea loc lansarea romanului Numele tău şi alte erezii, de Ilinca Bernea, apărut de curînd în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, și în ediție digitală. Participă, alături de autoare: Fatma Yilmaz, Alina Isak Alak, Arthur Suciu, Horia Pătrașcu, moderează: Cătălin Marin. Participarea este gratuită și se face pe baza unei rezervări prealabile peEventbook.

 Alina, o femeie educată, crescută în spirit liberal, face o pasiune pentru un misterios bărbat musulman, fără studii, şocant de frumos, prin care descoperă dimensiuni nebănuite şi întunecate ale sexualităţii proprii. În ziua în care îi spune că e sălbatic de atrăgătoare, ea devine o fiară. Se prosternează în faţa vitalităţii şi virilităţii lui, a ceea ce timpul şi vîrsta îi răpesc ei. El îi dăruieşte elixirul tinereţii.

Pendulînd riscant între Eros şi Thanatos, Numele tău şi alte erezii este o versiune contemporană a Frumoasei şi Bestia, scrisă cu umor şi dramatism. Este o carte despre cruzimea dorinţei, despre obsesie şi capitulare, despre actualul Babilon occidental, despre confruntarea, pe teren londonez, dintre lumea vestică şi culturile musulmane, despre instinctele bărbaţilor din Orientul Mijlociu, despre absurditatea noţiunii de duşman. O carte despre fanatismul religios şi antireligios şi despre solidaritatea dintre femei.

O odisee a pasiunii şi melancoliei. Un manifest hedonist. O epifanie erotică. Un fragment pentru cititorii BookMag:

Căsnicia britanică

”Garry se ştie personal cu marele poet Paul Murry, faimosul Paul Murry, laureat a peste zece premii naţionale şi europene, autorul nu mai puţin celebrului poem „ca să fuţi îţi trebuie o gaură”, creaţie literară postmodernă, care, dealtfel, după cum ştim cu toţii, l-a şi consacrat. Nu doar că este vorba despre o revoluţie în gândirea estetică, susţin unii exegeţi de la Cambridge, contrazişi în parte de cei din şcoala de litere de la Nottingham, dar poemul surprinde însăşi esenţa realităţilor de cuplu britanice din ultimul deceniu. Atât cinismul care se revarsă abundent din textura versului, cât şi totala lipsă de lirism vorbesc despre o lectură deconstructivistă a dinamicii sexuale şi despre o încercare a artistului de a suprima, prin strategii literare de o certă originalitate, constructele utopice care se infiltrează subliminal în trăirea poetică împiedicând focalizarea infrarealistă a chestiunii, susţin specialiştii de la Cambridge, în vreme ce exponenţii şcolii de la Nottingham insistă asupra multiperspectivismului pe care îl vizează autorul atunci când abordează sexualitatea de pe alte poziţii decât cele consacrate în tradiţiile literare britanice încă din renaştere, mai precis de la Marlowe încoace, considerând că, mai importantă decât certa orientare deconstructivistă şi încercarea, reuşită dealtfel, de a pune bazele unui nou esenţialism, emanciparea poetică a lui Paul Murry este definită, în cel mai mare grad, de intenţia, putem spune fără rezerve trans-textuală, de a dezvălui dominaţia neantului asupra existenţei, căci, forţa semiologică a versului său, începând încă de la titul, atât de sugestiv ales – ca să fuţi îţi trebuie o gaură – dezvăluie faptul că nu atât fiinţa cât criza fiinţării, nu atât dorinţa cât obsesia de a dori şi nu atât nevoia cât imposibilitatea împlinirii, nu atât imboldul de a comite actul cât obsesia contopirii, definesc parametrii reali ai sexualităţii, altfel spus, plinul şi gaura sunt două elemente antinomice care devin consubstanţiale, un corp-comun, substituent nu doar de realitate ci şi de metarealităţi. E limpede, nu? Personal tind să îi contrazic pe experţi, dar asta la rigoare, în principu sunt de acord şi cu unii, şi cu ceilalţi: dilema este fără ieşire. Iar Garry, prietenul meu Garry, a fost coleg de grădiniţă cu Paul Murry şi au păstrat o legătură strânsă care îi face să se întâlnească o dată pe lună şi să bea până îşi pierd cunoştinţa. Ceea ce se întâmpla înainte pe ascuns, din momentul în care Garry a descoperit că-i scoate soţia din sărite, a început să se întâmple la modul cel mai frust şi mai onest, ba chiar în bucătăria consoartei la orele la care ea se pregătea să-şi asculte emisiunea favorită la radio, fapt care l-a aruncat pe bietul şi celebrul Paul în barca nelegiuiţilor în ochii Emmei, deşi îl simpatizase cândva, în perioada în care, proaspăt venită de la dezintoxicare, cu părul ras doar pe jumătate de cap, găsea deosebit de amuzant şi de atractiv orice aducea în casă Garry, de la benzi ilustrate până la amici din copilărie.

În ce priveşte activităţile gospodăreşti lucrurile s-au rezolvat, simplu, după protocol englezesc, o vreme. Nu ducem noi gunoiul? Nu rezolvăm şi noi cu rufele murdare? Nu spălăm copilul? întreba, retoric, şi cu eleganţă Emma, şi Garry se simţea să se execute. Dacă, în primii ani de căsnicie, nici nu-i trecuse prin cap că ar putea exista şi drepturi ale bărbaţilor demne de revendicat, în preajma divorţului, Garry devenise capabil să contorizeze fiecare frântură de gest neadecvat, provocator sau maliţios şi fiecare silabă rostită de nevastă în care putea descifra ostilitate sau intenţia de-a-l umili fără rost. Ajunsese alergic la toate expresiile ei favorite. Ori de câte ori auzea cuvântul spiritual sau energie sau meditaţie avea impresia că riscă să facă un şoc anafilactic, iar ea, dacă auzea, fie şi într-o piaţă publică, un trecător pronunţând numele vreunei echipe de fotbal sau al vreunui partid politic, simţea că acesta o duşmăneşte personal.

Cu mici variaţiuni dialogul se derula după un tipar cu care erau familiarizaţi inclusiv vecinii care avuseseră ghinionul să se afle acasă la orele la care se certau soţii Winfiled în grădina cu hortensii.

– Dear, ar trebui să gândeşti şi tu mai pozitiv. Avem un copil, nu-ţi poţi permite să o arzi aşa pesimist şi depresiv toată viaţa.

– Nu sunt depresiv.

– Ba eşti şi de când fac yoga mi-e din ce în ce mai clar că refuzi cu obstinaţie gândirea pozitivă. Eşti intenţionat-depresiv. În loc să vezi partea frumoasă a existenţei, să-ţi dai seama cât de norocos eşti, eşti de un criticism patologic.

– Iar atitudinea ta, să înţeleg că nu e critică? Sau criticile tale sunt constructive?
– Exact aşa!

– Păi şi eu tot constructiv critic, să ştii…

– Nu, tu eşti pesimist, se vede de la trei poşte. Întreabă-ţi prietenii dacă nu mă crezi. Chiar şi cu ei te porţi ca un ins care nu mai ştie să se bucure de nimic.

– Poate că nici n-am ştiut vreodată, din câte mă cunosc şi mă cunoşti n-am fost un ins care să dea pe afară de bucurie nici la 20 de ani.

– Înţeleg că-ţi face plăcere să fii deprimat, se oţărăşte Emma, în acest punct de cotitură al conflictului. Orice bărbat care refuză să se maturizeze se instalează confortabil în depresie ca într-un fotoliu, la televizor, şi se consideră acoperit ca să facă doar ce are chef, asta e… Nu zic că joci teatru, zic că eşti depresiv de imatur şi puturos ce eşti, pentru că îţi convine, aia zic, susţine Emma, atunci când vede că el se îndreaptă ori spre laptop cu intenţia de a-l scoate în grădină ori spre telecomandă. Nu m-ai mai scos la teatru din studenţie.

– Am fost săptămâna trecută.

– Am fost la un nenorocit de pub unde se ţinea un spectacol underground, cu amatori, din care nu am priceput nimic.

– Pentru că n-ai vrut să pricepi.

– Mă faci şi proastă acum!

– Ai o gândire interpretativă.

– Ce vrei să insinuezi?

– Nimic.

După această replică, de obicei, Emma trage aer în piept şi reflectează. E cazul să împingă mai departe lucrurile pe un ton de reproş sau să îi sugereze la obiect cum ar putea să îşi îndrepte caracterul?

– Eu când zic teatru mă refer la teatru… Ştii, clădirile acelea frumoase, de epocă, unde vin actori adevăraţi să joace Shakespeare.

– Nu ştiam că ai chef de Shakespeare. Dacă vrei, alege un spectacol şi mergem… doar să îmi spui din timp. Trebuie să vedem cu cine lăsăm copilul.

– Zici de copil de parcă numai eu aş fi vrut să îl fac… De fiecare dată când îmi doresc ceva reacţionezi de parcă n-ar fi normal să mai am dorinţe, de vreme ce am un copil.

Etcaetera. Etcaetera.

În perioada premergătoare divorţului Emmei îi încolţise gândul răzbunării. Dacă ar fi fost ceva care să-l facă una cu pământul pe odiosul său bărbat oficial, ar fi fost să îl înşele cu unul dintre prietenii lui, iar faimosul Paul era alegerea potrivită. Chit că apucase să se culce cu bărbaţi de toate vârstele, din toate rasele şi din toate mediile profesionale, sperând să-l facă gelos şi să-l readucă pe calea cea dreaptă a amorului conjugal, Garry se arătate foarte indulgent şi chiar înclinat să răsufle uşurat. Emmei îi părea că se simte mai bine în rolul de tată decât în cel de amant, ceea ce o scotea din sărite. Doar nu-i făcuse un copil ca să ajungă să o desconsidere ca femeie! În loc să se lupte pentru ea, să o recucerească, îi spusese că are drepturi depline asupra propriului corp, că doar nu era o proprietate a lui! Da, trebuia neapărat să se culce cu Paul, să-i dea o lecţie care să-l usture. Dacă era impotent şi nu lua nici un fel de măsuri, şi se complăcea în depresie, trebuia să o plătească… În rest erau un cuplu englezesc tipic, făceau întotdeauna piaţa împreună, el o conducea pe ea cu maşina la banca unde era angajată, se ţineau doar de mână pe stradă şi îşi zâmbeau mieros inclusiv în faţa celor care erau la curent cu situaţia.

Vestea legată de incidentul sexual petrecut între Emma şi celebrul amic Paul, cu care Garry îşi împărtăşise cele mai intime păsuri încă de la grădiniţă, şi de care află chiar din gura ei, a doua zi, îl lăsă perplex într-o primă etapă, apoi, în intervalul dintre momentul şocului şi cel în care avea să-i ceară soţiei să semneze actele de divorţ, încercă să-şi limpezească anumite lucruri. Ce anume îl făcuse pe Paul să cadă în capcana întinsă de Emma, când îi cunoştea toate tertipurile? cum de nu avusese nici o reţinere, totuşi, ştiind că el o iubea ca un zevzec? şi, mai mult, consimţise ca actul să se întâmple chiar în patul conjugal, pe când el era plecat la un simpozion în Canterbury? Răspunsul l-a aflat mai repede decât se aştepta şi era unul singur la toate trei întrebările: Emma îl momise cu o sticlă de scotch de cea mai bună calitate, de la mătuşa Gill, pe care o păstrau pentru mari evenimente, şi pe care, la un control sumar al barului familial, o găsise deschisă şi băută, mai bine de jumătate. În rest, îl bănuia pe Paul un poet autentic. N-ar fi trişat doar de dragul premiilor. Lui, ca să fută, îi era de ajuns o gaură…”

 

Romancieră şi poetă, Ilinca Bernea a scris, de asemenea, piese de teatru şi scenarii de film. Este regizoare de teatru, doctor în filosofie şi artist vizual, cu participări la expoziţii naţionale şi internaţionale. A debutat în anul 2003 cu volumul de proză scurtă Iubiri în cămaşă de forţă, la Editura Cartea Românească. La aceeaşi editură a publicat romanele Legende Androgine (2004) şi Semnul Lunii (2006). În 2017 a primit Premiul pentru Proză al revistei Convorbiri Literare pentru romanul Cutia Neagră, Editura Timpul, 2015. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.