În dimineaţa zilei de 8 august 1870, proclamarea furtunoasă a republicii în Ploieşti, însoţită de ocuparea cîtorva instituţii ale urbei, se transformă cu iuţeală în chermeză: la răspîntii se desfundă poloboace de vin, iar în centrul oraşului lumea petrece în sfîrîit de grătare şi muzică de taraf. În după-amiaza aceleiaşi zile, un batalion adus cu trenul pune capăt republicii. Nu există victime, iar procesul celor care au instigat la tulburări se încheie cu achitarea inculpaţilor.

republica-fictionltd-aRepublica, de Bogdan Suceavă (colecția Ficton.Ltd, editura Polirom), este o reconstituire literară a evenimentelor pornind de la o varietate de surse, între care documente din perioada procesului, memoriile lui Al. Candiano-Popescu – principalul acuzat – şi mai ales o scurtă scriere satirică, Boborul, a lui Caragiale, pe atunci tînăr copist la judecătoria din Ploieşti. În această calitate, Iancu Caragiali asistă la investigaţiile care au urmat evenimentelor şi observă că toate părţile implicate deformează realitatea.

Întîmplările din timpul republicii de la Ploieşti spun multe despre viaţa politică românească, despre români ca fiinţe politice. Iar faptul că tînărul Caragiale a fost de faţă la acele scene e de o mare importanţă pentru noi toţi, căci experienţa lui de atunci influenţează pînă azi felul în care românii privesc politica şi pe politicieni.

Iată un fragment în exclusivitate din Republica:

Actul I

Zorii Republicii

Scena întâi

Acasă la Radu Stanian. În încăperea de zi. Pe o latură a încăperii, cel mai frumos şemineu din Ploieşti. Pe perete odihnesc două iatagane minunate, cu şnururi de mătase roşie legate de mânere. Lamele lor sunt din oţel de Damasc şi lucesc ca o rază a istoriei trecute. Cu faţa la şemineu, un divan turcesc, acoperit cu o cuvertură mătăsoasă, adusă de la Budapesta. Pernele mari, generoase sunt strivite, ca şi cum stăpânul casei tocmai s‑ar fi ridicat dintre ele. Radu Stanian tocmai l‑a primit pe Mitică Călinescu, care intră cu ochelarii în mână.

MITICĂ CĂLINESCU (îşi şterge fruntea de sudoare, vorbeşte pe un ton aluziv): De ce ai răspuns dumneata la uşă?

RADU STANIAN: Am trimis servitorul la culcare.

MITICĂ CĂLINESCU (abia a intrat, îşi pune pălăria în cuier): Ai dreptate, cu cât mai secret, cu atât mai bine.

RADU STANIAN: Da, vezi dumneata, e casa mea. Dacă se află de conspiraţie, eu ajung să sap la sare. S‑au mai văzut cazuri.

MITICĂ CĂLINESCU: Domnule! Gândeşte‑te aşa: toţi sunt oameni de onoare.

RADU STANIAN: Onoare, onoare, dar cam aprinşi.

MITICĂ CĂLINESCU: Şi asta nu‑i de bine?

RADU STANIAN: Să te pui împotriva Domniei cu oameni aprinşi? Nu, eu zic că nu e de bine. Trebuie oameni de familie, aşezaţi la casa lor, cu mintea întreagă, care să tacă şi să facă. Ăştia ai noştri vorbesc cam mult.

MITICĂ CĂLINESCU (oarecum uimit): Dar, dacă‑s oameni aşezaţi, mai vin la revoluţie?

RADU STANIAN: Lasă‑i că vin! Nu mai ştii cum a fost la unşpe fevruarie? Hai, că‑ţi aduci aminte, ai fost şi dumneata. Nu pierde românul ocazia să ia parte la o sculare pe cinste!

MITICĂ CĂLINESCU: La unşpe fevruarie n‑am avut de ales. O luase razna Vodă Cuza, nu se mai putea cu el. Şi‑a primit ce‑a căutat.

RADU STANIAN: Aşa o fi. Dar uite… Ştii ceva? Mie nu‑mi prea place Candiano ăsta al dumitale.

MITICĂ CĂLINESCU: Al meu?

RADU STANIAN: Da, da, al dumitale.

MITICĂ CĂLINESCU: De ce al meu?

RADU STANIAN: N‑ai botezat dumneata copilul lui unchiu‑său?

MITICĂ CĂLINESCU: Asta e treabă de familie, n‑are a face cu conspiraţia.

RADU STANIAN: La noi, conspiraţiile în familie se fac. Acuma, familia dumitale aduce conspiraţia în casa mea. Asta e partea care mă cam nelinişteşte. Cum ziceam, nu‑mi prea place când se aprinde Candiano ăsta al nostru. Sare cam repede.

MITICĂ CĂLINESCU: Aşa e el, seamănă cu maică‑sa. Aprigă femeie, grecoaica. D‑aia se şi zice că i‑au ars călcâiele lui conu’ Brătianu după ea în tinereţe… Ce să‑i faci, seminţia lordului Byron, grecoaicele astea, rebele, rebele! Bine că nu fac şi femeile politică. Nici nu vreau să mă gândesc ce‑ar fi făcut mă‑sa dacă i‑ar fi încăput o armă pe mână. Dar poftim. Şi s‑a altoit sângele lu’ mă‑sa cu sânge de italian. Cum să nu dea din asta cel mai aprins român? Şi liberal peste poate.

RADU STANIAN (privind spre fereastră, apoi spre şemineu): Să pună grecoaica mâna pe armă zici? De neînchipuit.

MITICĂ CĂLINESCU: Vorba vine… Politica e ca o armă. Dar ştiai povestea asta, că lui nenea Brătianu i‑ar fi plăcut de maică‑sa la tinereţe?

RADU STANIAN: Parcă am auzit ceva. Dar nu ştiu, zvonuri. Vorbeşte lumea.

MITICĂ CĂLINESCU: C‑ar fi cerut‑o de nevastă şi ea nu l‑ar fi vrut. A avut fandacsie mare cu italianul.

RADU STANIAN: Dar nu asta e grija mea, domn’e. Ci mă uit aşa, la toată situaţiunea. Uite cum a fost la unşpe fevruarie. Îmbrăcat în locotenent, cu sabia scoasă, cine era în rândul întâi, agitând poporul în contra lui Cuza? Candiano! Cum se face apoi treaba, Candiano îşi dă demisia din armată, pleacă la Paris şi se întoarce de acolo avocat. Şi pricopseşte urbea noastră venind aici. Vorba dumitale, nu s‑a dus la mă‑sa la Buzău, a venit aici.

MITICĂ CĂLINESCU (parcă alungând grijile cu mâna): Las’ că e mai bine aici. Stau Ploieştii cu ochii pe el. Nici o lampă cu gaz să nu fie lăsată singură!

RADU STANIAN (oarecum intrigat): Ha! Care ochi pe el, frate? Uite că ne e recomandat de la Bucureşti, de la conducerea partidului, carevasăzică de la nenea Brătianu, să facem conspiraţie în contra principelui tot cu el. Adică, vezi, de la Brătianu! Tocmai cu el, care acum patru ani a scos sabia pentru conspiraţiunea care l‑a adus pe Vodă Carol. Acuma, ca să vezi, e pe dos. Peste astea, omul‑cheie e prea aprins. Nu ţi se pare că e pericol aici? Numai faptul că s‑a schimbat partidul şi e pericol mare, darămite cu oamenii ăştia, încrengaţi între ei de nu se poate…

MITICĂ CĂLINESCU: Ei, acum şi dumneata… Se mai schimbă omul în politică. Toţi suntem oameni, azi avem o părere, mâine alta. Doar nu vrei să stea omul ţeapăn ca reteveiul la liturghie.

RADU STANIAN: Ba mie asta mi se pare că aici e pericol. Când pleci pe‑o cale, ţine‑te, frăţioare, tot de ea. Mori pentru cauză, dacă te‑ai dat ei.

MITICĂ CĂLINESCU: Cu asta ai tras la ţintă. Aşa e, domnule, lumea pe la noi se cam schimbă. Ai dreptate! Dar eu întreb aşa. Dacă ţara a apucat‑o într‑o direcţie greşită? Ce să facă partidul? Ştii cum se spune, că în politică geniul e să ştii cum să schimbi oiştea.

Bogdan Suceavă (n. 1969, Curtea de Argeş). Studii în matematică la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea Statului Michigan. Profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Membru al PEN Club West USA.

Prima distincţie literară: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii. Autor al volumelor de proză Teama de amurg, Topaz, Bucureşti, 1990; Sub semnul Orionului, roman, Artprint, Bucureşti, 1992; Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, nuvele (Premiul CopyRo pentru proză), Dacia, Cluj‑Napoca, 2002, ed. a II‑a, LiterNet, 2003; Bunicul s‑a întors la franceză, istorii, T (Fundaţia Timpul), Iaşi, 2003, ed. a II‑a, LiterNet, 2008; Venea din timpul diez, roman, Polirom, Iaşi, 2004, 2010, 2014, ediţie maghiară, Noran, 2009, ediţie bulgară, Paradox, 2009, ediţie engleză, Northwestern University Press, 2011, ediţie franceză, Ginkgo ed., 2012, ediţie cehă, Paseka, 2014 (cartea lunii la iLiteratura.cz în mai 2014; traducătorul cărţii, Jiři Našinec, a primit premiul Joseph Jungmann pentru cea mai bună traducere în limba cehă din anul 2014); Miruna, o poveste, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, ed. a II‑a, 2008 (Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), ediţie engleză, Twisted Spoon Press, 2014, ediţie italiană, Atmosphere Libri, 2014, ediţie slovenă, Modrijan Press, 2016; Distanţe, demoni, aventuri, Tritonic, Bucureşti, 2007; Vincent nemuritorul, roman, Curtea Veche, Bucureşti, 2008; Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, Polirom, Iaşi, 2010 (Premiul I al Reţelei literare); Memorii din biblioteca ideală, Polirom, Iaşi, 2013; Să auzi forma unei tobe, nuvele, Millenium Press, Satu Mare, 2013; Scrisori de la Polul Est, Agol, Bucureşti, 2015.

Eseul său A Medieval Mystery: Nicole Oresme’s Concept of Curvitas, scris împreună cu Isabel Marie Serrano şi publicat iniţial în Notices of the American Mathematical Society (2015), a fost inclus în volumul Best Writings on Mathematics 2016, Princeton University Press.