Muzica este o mesageră a zeilor sau, dimpotrivă, a Infernului? Aceasta este întrebarea de la care porneşte romanul Clopotele, semnat de scriitorul american Richard Harvell. Moses Froben, născut într-o clopotniţă a unui sat eleveţian, din relaţia păcătoasă dintre preotul catolic şi „nebuna“ satului, este posesorul unei voci de excepţie. Ea, vocea, îi aduce în viaţă deopotrivă lumina şi întunericul, eliberarea de condiţia sa umilă şi, totodată, captivitatea într-o alta, la fel de (dacă nu şi mai) chinuitoare. Căci, aruncat în râu de tatăl nelegiuit, dornic să scape de amintirea păcatului său, Moses va fi salvat de nişte călugări. Intrat în mânăstire, vocea îl va face repede remarcat, dar îl va şi condamna pe viaţă: adolescentul va fi castrat, pentru ca vocea sa angelică să îşi păstreze puritatea.

În consecinţă, tânărul va cunoaşte, pe de-o parte, culmile de neatins ale muzicii, ca şi pe cele ale reuşitei sociale. Din infernala clopotniţă de sat elveţian, în care stătea cu mama sa, complet izolat şi ostracizat, Moses ajunge să cânte pe cele mai râvnite scene muzicale ale lumii: cele din Viena imperială (romanul este localizat temporal la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi din Veneţia.

Pe de altă parte, Moses Froben va cunoaşte şi bolgiile infernului condiţiei de castrat. Îndrăgostit de nobila Amalia, el va trebui să-şi trăiască până la capăt condiţia tragică, de musico, admirat şi dispreţuit în acelaşi timp. Căci, oricât de angelică ar fi vocea lui şi oricât de mare ar fi bucuria pe care muzica le-o produce celor din jur, Moses continuă să fie privit de aceştia – şi în special de soţul Amaliei, Anton Riecher – drept o făptură respingătoare. Tragedia lui este că nu poate forma un cuplu cu femeia pe care, totuşi, o iubea cu toată fiinţa sa.

Romanul lui Richard Harvell, deja tradus în 13 limbi, ne oferă, pe fundalul poveşti tragice a lui Moses, şi o incursiune pasionantă în lumea strălucitoare şi decadentă a sfârşitului secolului al XVIII-lea. O lume a începuturilor operei moderne, a marilor castrati, a pasiunilor şi conflictelor ireductibile. Nu-i este uşor lui Moses Froben să îşi croiască un drum în acest mediu închis.

Cu ajutorul celor doi călugări care-l salvaseră de la înec şi îl ocrotiseră toată viaţa, Moses i se substituie unui alt musico faimos, Gaetano Guadagni, în timpul premierei unei opere, şi, transmiţându-i, prin intermediul muzicii, un mesaj Amaliei, aflate în sală, reuşeşte să fugă cu ea. Nu întâmplător, opera dirijată de Gluck este Orfeu: Harvell ţese cu măiestrie o pânză de semnificaţii mitice în spatele poveştii lui Moses şi a Amaliei, noii Orfeu şi Euridice. Căci, tot ca Euridice, Amalia va muri pe altarul iubirii imposibil de împlinit, lăsându-i lui Moses un copil, cel pe care îl purta în pântece în momentul în care il musico a smuls-o de lângă soţul ei. Iubirea lui se va transfera asupra copilului, pe care îl va creşte ca pe fiul său. Şi căruia îi va lăsa moştenire, între altele, manuscrisul acestui roman, scris la persoana I, sub forma unor memorii. Convenţia manuscrisului găsit îmbracă natural confesiunea lui Moses Froben, subliind din nou iscusinţa autorului. Căci Richard Harvell a reuşit în Clopotele un roman profund, tragic, care se citeşte pe nerăsuflate.

 

Răzvan Voncu pentru BookMag