Îi văd dimineața, aplecîndu-mă puțin pe fereastra apartamentului nostru de la etajul doi, cum vin ca într-un pelerinaj. Sînt mai ales oameni de vîrsta a treia, dar nu numai. Se apropie de perete, privesc, citesc, pleacă. Iar pe fețele lor se poate citi, ascunsă, un fel de bucurie. Cîtă vreme ești acolo și citești, e bine, ai scăpat. Unii vin zilnic, alții mai rar, doar cînd le trece drumul pe strada mea în pantă. În primele zile nu am știut ce citesc, am crezut că or fi tot felul de aanunțuri ale primăriei aduse la cunoștința cetățeanului. Pentru că panoul e unul al primăriei, dar îl folosesc numai pompele funebre care anunță cine s-a mai dus. În general, pentru că sîntem în Sud, vîrstele celor plecați sînt “frumoase”, între 8o și peste 90 de ani. Am văzut vreo trei peste sută, în cele șase luni de cînd locuim aici. E adevărat, mai sînt excepțiile, cei în puterea vîrstei care pleacă și ei, dar mai rar.
Orășelul în care stau acum e un magnet pentru pensionarii care vînd totul în Nordul lor și vin aici la soare, așteptînd, apoi, pe terasă, cu un pastis sau un rosé, într-o dulce totopeală, momentul în care vor fi și ei pe listă. Pînă atunci vin și citesc numele cunoscute sau necunoscute de pe panoul din stradă. E senină viața în Sud, pe malul Mediteranei. E mai senină și mai lungă. Cu o lumină blândă și puternică, o lumină stăruitoare care te face să uiți că vei merge, mai devreme sau mai tîrziu, în întuneric.
Fiecare om care a citit măcar un roman crede că viața lui e un roman. Aș găsi mulți dintre vîrstnicii de aici gata să-mi povestească romanul vieții lor, mai ales dacă le-aș spune că sînt scriitor. Ar vrea să se furișeze în prima carte care le iese în cale și să scape, cu o parte a vieții lor, momentului în care vor ajunge pe panou. Dar eu nu le spun că sînt scriitor, sînt un trecător oarecare, un locuitor mai recent care își trăiește și el zilele însorite în Sud. Și care se gîndește la următoarea lui carte, la romanul pe care l-a visat în ultimii ani.
Viața mea e un roman, viața ta e un roman. Viața celor care trec pe lîngă mine poate sau nu poate fi un roman. Și chiar dacă nu a fost scris acel roman al fiecăruia, ultima pagină ajunge, obligatoriu, pe panoul de pe străduța în pantă.
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Seitin, județul Arad) a absolvit, ca șef de promoție, în 1981, Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, secția română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba și literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viața studențească și Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvântul și Alianța Civică. Între 1990 și 1991 este redactor-șef la „Varietăți”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei Cațavencu. Din toamna anului 2004 până în 2009 este și senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni TV, activând, până în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcție din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A publicat volumele de versuri: Vara indiană (Albatros, București, 1984; volum distins cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul și spada (Cartea Românească, București, 1989), Șovăiala (Brumar, Timișoara, 2000; volum distins cu Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor), Nerușinarea (Brumar, Timișoara, 2003) și Paloarea (Brumar, Timișoara, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă și maghiară, în antologii și reviste culturale.
La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași), Cartea de la capătul lumii. Noua Caledonie: la un pas de Paradis (2007), cel mai recent roman al său fiind Negru și Roșu (2013).