E unul dintre cele mai bune titluri de carte românească din ultima vreme: Internaţionala mea. Sintagma acoperă perfect ce se ştie şi cum se prezintă Ion Ianoşi, profesor de filozofie cunoscut, asumat de stînga, mereu dornic de argumentaţie atunci cînd aude anticomunişti isterici înjurînd fără rost la răposatul Marx. Memoriile lui Ianoşi, de peste 800 de pagini, pot speria dar eu spun că avem mai multe categorii de cititori care ar putea fi interesaţi:

  • Cei care sînt în mod real interesaţi să pună într-un context ce s-a întîmplat cu stalinismul românesc
  • Cei care vor să vadă cum îşi explică Ianoşi prezenţa în aparatul suprem de exercitare a puterii (Comitetul Central) şi neputinţa complementară
  • Cei care vor să înţeleagă de ce ţine un om să trateze atent textele unor Lenin şi Marx. Cu Marx e ceva mai uşor. Cu Lenin e ceva mai greu. Dar e fabulos să vezi interpretările unui om care chiar i-a studiat în profunzime. E cumva interesant că se ocupă cumva mai mul de ei decît obsesiile reale ale autorului: Dostoievski, Tolstoi sau Thomas Mann
  • Cei care vor să ştie de ce au sărit atît de agresiv ziariştii şi unii intelectuali la gîtul unui Ianoşi. Pentru că el a fost acolo, a văzut, uneori a girat chiar noua filieră care avea să devină anticomunistă. Ce poate fi mai ironic decît că omul care a făcut referatul favorabil pentru publicare la “Jurnalul de la Păltiniş” e acum multhulitul marxist
  • Ianoşi nu se dă erou. Îşi analizează rece laşităţile, tăcerile. Însă e un exerciţiu rar acela în care în memorii nu găsim vreun Superman care să fi luptat cu o mîncă cu comunismul în timp ce cu cealaltă mînă proteja dizidenţa.

Ianoşi nu vine cu promisiuni deşarte pentru stînga românească: tranşează scurt problema social-democraţia ultimelor două decenii  – în fond care e diferenţ dintre Thatcher şi Blair? Cît despre români, e simplu: intelectualii au fost aici în toată modernitatea conservatori într-o majoritate zdrobitoare.

Practic, stânga tradiţională a dispărut. Comunismul a falimentat ; social‑democraţia s‑a apropiat de neoliberalism. Cât de diferit a fost laburistul Tony Blair de conservatoarea Margaret Thatcher ?

În paralel cu ultima criză economică şi socială, s‑a manifestat o „stângă informală”. Ea nu are pondere şi influenţă, dar exprimă nemulţumirea sau exasperarea anumitor segmente din populaţie, mai ales din rândurile tineretului, cel mai afectat de şomaj.

Nu-şi face iluzie în legătură cu noile mişcări sociale din ultimii doi ani, dar speră că stînga va fi presată să se schimbe. De ce continuă să fie de stînga? Iată un răspuns bun:

Căci înainte de a fi ideologică, stânga este (sau ar trebui să fie) socială.

Asta pentru că, dacă lumea de ieri, trăită de mine, a fost rea, nici cea pe care încă o contemplu azi nu e bună.

Ianoşi îşi permite spre sfîrşitul cărţii întrebări fundamentale pe care politicienii sufocaţi în centrisme păguboase şi în rezolvări de criză fără curaj nu şi le mai pun de foarte mult timp. Cum a pierdut pe drum stînga chestiunea drepturilor la educaţie, la sănătate, la un adăpost? Pentru politicienii de azi poate chiar ar fi utilă lectura părţii finale din Memorii.

Ianoşi nu vrea să inspire cu exemplul propriu, se prezintă tot timpul ca un şurub dintr-un mecanism uriaş, implacabil. L-am citit tot timpul în oglindă cu memoriile lui Marino, mizantropul care loveşte şi mai ales se loveşte cu atîta cruzime. Ianoşi e spectatorul total. E credibil pentru că nu e un spectator care să-şi elogieze pasivitatea. Şi nu e un fanatic care să lucreze cu “tabere”. Mi-a plăcut observaţia în legătură cu Llosa, convertit la centru-dreapta, dar rămas mereu lipit de chestiunile sociale. Ianoşi apreciază mai ales asta (reverindu-se la Visul celtului despre efectele colonialismului) şi nu cherela ideologică.

O carte imensă, merită citită pe episoade. Uneori plictiseşte prin detalii, alteori detaliile şi contextualizarea devin foarte importante. Ca o notă personală: multe date despre o lume culturală maghiară din România despre care nu ştim niciodată mai nimic, lîngă care trăim în totală indiferenţă. Un pasaj relevant despre cele două dicţionare ale literaturii, cel român şi cel maghiar:

Simplu spus : Zaciu şi Dávid, principalii realizatori ai dicţionarelor de literatură română şi, respectiv, de literatură maghiară din România, au fost studenţi în acelaşi timp la cele două universităţi clujene. Şi‑au urmărit activitatea ulterioară ? Poate numai Dávid – bun cunoscător al limbii şi literaturii române – pe a lui Zaciu. Oricum, de dicţionarele lor au beneficiat cu totul alţii. Dicţionarul coordonat de Zaciu e prezent în bibliotecile din Bucureşti, al lui Dávid – în cele din Ardeal şi Budapesta. Amintitele falii de limbă îşi spun cuvântul în respectivele afinităţi elective.