Ionuț Chiva spune că nu scrie despre dragoste, dar eu cred că în Boddah speriat  îmi vorbește, din când în când, și despre dragoste, uite-așa: A doua zi m‑am trezit puţin mai greu din vise ciudate, de dragoste. (…) Cred că încep să mă îndrăgostesc. (…)Cel puţin în ce mă priveşte, dragostea a început mereu cu un soi de milă, pe care a conţinut‑o apoi în permanenţă. (..) Dacă aş avea mai mulţi bani, aş putea avea poveşti soft‑macho, cu relaţii de futai în care tipii sînt subtili şi inteligenţi şi au probleme în a nu se îndrăgosti unul de celălalt, şi tot ce fac e să‑şi tot negocieze chestia lor amărîtă. Şi în tot timpul ăsta eu aş rămîne de fapt şi de‑adevăratelea îndrăgostit de ea, de Svetlana, crimă. Ar fi teribil. Dacă aş avea bani“.

Mă bucur că am mai descoperit, grație prietenei mele AnaMaria :), încă un condei viu, care promite să nu lase literatura noastră să băltească. Admir stilul frust al lui Chiva și fraza clară, care ți se înfige în minte și acolo rămâne. Aștept următorul roman și îmi doresc să îmi placă la fel de mult ca acest volum de povestiri. Despre care iată, vă vorbește însuși autorul!

 

Ați scris poezie, roman, povestiri….vă mai atrage vreo altă formulă literară?

Da, poate o să scriu vreodată în viață o carte despre cîini, ceva vecin cu etologia, poate o carte veninoasă de amintiri despre generația mea. Ce pot spune sigur e că acum scriu la un roman despre trei prieteni într-o vară la țară: băutură multă, poziționări, fragilități ale omului.

 

Poezie, roman sau povestire: care vă e mai aproape de suflet?

În principiu, ce îmi place să citesc mai mult, roman. Dar îmi pasă mult de poeziile pe care le-am scris, pentru că probabil vor rămîne accidentale și mai bătute de soartă, cum rămîn poeziile. Dar zic asta, așa, pentru că mă întrebați, altfel nu le văd ca poezia aia, povestirea aia, romanul ăla, ci ca lucruri pe care le-am scris (alături de alte lucruri, articole, posturi de blog etc.), momente de grație în care m-am exprimatJ.

 

Cum abordați fiecare gen?

Sper să nu greșesc, s-ar putea să mi se pară doar, însă parcă Faulkner spunea că a început să scrie la Zgomotul și furia de la o imagine declanșatoare, un grup de copii dintre care o fetiță se cățăra într-un copac – chiloții ei murdari. Și de aici un roman pe mai multe voci, care nu are, din cîte îmi amintesc, nici o legătură rezonabilă cu imaginea declanșatoare, cu starterul. Cum abordez, ies din pădure cu cîinii și între timp s-a făcut seară, s-a mai dus o zi, am ceva, o piesă în cap, uneori mi se pare că tocmai am compus-o eu și asta mă încîntă și undeva pe sub toate lucrurile astea și pe sub cele pe care le-am gîndit cît am fost în pădure (e mult spus, pentru că de fapt nu mă gîndesc, mi se golește capul de resturi), a crescut tema muzicală, atmosfera lucrului pe care în momentul de grație îl voi exprima :). Pînă acasă am format deja o mică tramă și știu ce este, poezie, povestire, post pe blog etc. Le dau drumul la cîini, le dau apă și cam asta e.

 

Dragoste, viață de familie, chinurile casnice, rutina sufocantă – preferați teme realiste, vii – dar nu apare la un moment dat pericolul căderii în prea multă realitate?
E straniu, dar nu mă regăsesc deloc în ce spuneți :). Despre dragoste, cel puțin, aș putea să bag mîna în foc că nu am scris vreodată în viața mea. De asemenea, nu s-a prea spus despre mine că aș fi un scriitor realist, sunt considerat mai degrabă un autor de voce, un creator de discurs mai degrabă decît de povești, personaje și așa mai departe.

Presupunînd însă că aveți dreptate, nu există niciodată acest risc, sau este, dacă vreți, minor – cel mult îți pierzi minunații cititori bovarici, care preferă exotisme să meargă cu un ceiuț. Mi-e antipatic mitul ăsta al povestașului, are în el ceva rural, retard, eu sunt un om în lume, care are și el un set de probleme și un set de obsesii și acesta este meniul zilei. Sper că am intuit bine alternativa pe care o propuneați la ”prea multă realitate” și că nu am ieșit greșit în întîmpinare :).

 

Presupun că ați scris mai multe povestiri înainte de a le alege pe cele incluse azi în volumul Boddah speriat. Care a fost criteriul de selecție?

Am scris povestiri on and off de cînd mă știu, multe sunt rătăcite, pierdute, poate și mai multe sunt proaste. Care să fie criteriul, cel valoric 🙂 (ok, poate și tematic, e o carte care contribuie într-un fel la iluzia unității și a corespondențelor, pe care ne-a băgat-o în suflet modernismul mare.)

 

După lectură am rămas cu gândul că Ionuț Chiva abia a început să vorbească publicului…Așadar, ce urmează?

Romanul despre care vă spuneam mai sus, ăla cu trei tovarăși la țară, canistre de băutură, melancolie și, evident, o catastrofă care să le ruineze imperiul. De fapt greutatea romanului va pica probabil pe aftermath.

 

Cum se joacă Pătrățica? 🙂

Se fac cu creta pe asfalt pătrate egale, în funcție de numărul de jucători, fiecare cu pătrățica lui. După aceea, regulile sunt aceleași de la tenis cu piciorul, numai că e un joc mai sălbatic – fiecare trage pentru el, dar uneori se fac alianțe temporare, deprinzi gustul pentru politică. Sunt eliminați pe rînd jucătorii, pînă rămîne unul. Finala se joaca exact ca tenis cu piciorul. Dar la început, cînd uneori sunt și 10 jucători, depinde cîți erau pe-afară în ziua aia, seamănă mai mult cu Hunger Games, e măcel.

”Ce te faci dacă îţi dai seama cine eşti şi eşti doar o meschinărie?” – e o întrebare din prezentarea de autor. Dar când termini de aflat cine ești? 🙂

Un film de pe Hallmark, ce zic eu, un film de pe HBO, ar spune că niciodată nu termini de aflat cine ești. Bărbații de pe stradă spun că în jurul vîrstei de 30 de ani. În fine, limba română are un nefericit caracter abstract, pesudofilosofic, bun pentru serile studenției – e vorba mai degrabă despre what you re made of, ceva mai pragmatic și mai interesant decît ”cine ești”.

 

Cum se vede România de departe?

Oribil!J Tot mai înșelătoare și ipocrită. Un naționalism  vag îngrijorător, deocamdată doar comic, care era la început îmbrățișat metaironic hipsterește, dar a ajuns să fie exprimat tot mai genuin. Cînd vezi tineri cu pretenții care spun că li s-a făcut pielea de găină auzind buciumul în Piața Universității la un miting rîzi, dar e un rîs, așa, mai strepezit, cu ceva jenă în el. În fine, multă demagogie, multă perversiune.

 

Ce ar trebui să nu facă o persoană care vrea să își publice cărțile în România?

Să nu moară de grija asta, să nu fie disperată și să se mai gîndească și la alte lucruri, că o viață avem! 🙂

Foto: arhiva Ionut Chiva