Istanbulul străbătut pe muzica lui Johnny Cash

Istanbulul străbătut pe muzica lui Johnny Cash

Bastarda Istanbulului are tot ce-i trebuie pentru a-ţi transforma lectura într-o călătorie tumultuoasă. Interdicţii, suspans, tabuuri şi controverse. Peste toate pluteşte realismul magic ascuns între pereţii unui conac otoman, unde zac ascunse multe secrete transgeneraţionale, abordate fie dramatic, fie prin ironiile usturătoare precum anumite mâncăruri condimentate din fostul Constantinopol.

Elif Shafak a fost aspru criticată de autorităţi pentru curajul de-a scoate la suprafaţă amintirile familiilor de armeni deveniţi, peste noapte, indezirabili, deşi făceau parte din istoria culturală a Istanbulului. Romanul scriitoarei este o lume în care nu mai există banalităţi cotidiene sau biografii simple. Fiecare dialog, amintire şi întâmplare ascund simboluri legate de relaţia trecut-prezent, de acele indentităţi difuze, acoperite de ceaţa unor secrete moştenite din perioada exterminarii armenilor stabiliti în Turcia. Elif Shafak stăpâneşte abilitatea de-a regiza oscilaţia personajelor între prezentul înăbuşit de mistere şi trecutul în care se află toate lămuririle dureroase, astfel încat cititorii săi nu vor putea lăsa cartea din mână până la elucidarea secretelor din fostul conac otoman, unde îşi dau întâlnire turcoaica bastardă şi urmaşa familiei de armeni supravieţuitori.

Romanul are multe straturi. Unul prezintă relaţia de prietenie dintre două tinere învăţate să se desteste, altul este plin de situaţii existentiale individuale care nu sunt altceva decât nişte simboluri mânuite cu pricepere de autoare pentru a desface iţele unui episod istoric dureros şi negat atâta timp. Între aceste două straturi ce-au rezultat din scindarea cuplului trecut-prezent, se află cel transgeneraţional, în care se urmăreşte întâlnirea a două familii purtând în lada cu zestre nişte secrete comune, deşi fanaticii au refuzat să creadă într-un trecut comun, turco-armean în Istanbulul devenit un mozaic de culturi şi un cămin vechi de secole, asemenea unui konak imens, plin de uşi deschise. În acest strat reprezentând istoria transgeneraţionala se întâlnesc trecutul individual şi cel de natură colectivă. Deşi biografia personajelor este apăsătoare, romanul vorbeşte despre liniştea şi prieteniile care se încheagă după ce locuitorii a două falii culturale se reîntorc la locul faptei pentru a-şi lua înapoi amintirile grele sub formă de pedeapsă, dar oferindu-le victimelor şansa de-a ieşi de sub greutatea neputinţei. Cu atâtea căi de urmat spre centrul acţiunii, trebuie găsită o ieşire din labirintul narativ, iar indiciul se găseşte chiar în titlu. Când aflăm şi mai multe despre bastarda Istanbulului, nodul întâmplărilor se descurcă mai uşor.

Bastardul Istanbulului este copilul din flori, al cărui tată rămâne o mare taină, bine păstrată de mamă. Asya, nonconformista cu tendinţe nihiliste (prin care maschează o mare foame de afecţiune) este unul dintre asa-zişii bastarzi. Povestea ei şi amănuntele şocante din istoria familiei au fost înghiţite de arterele unei foste babilonii otomane, Istanbulul. Locuind în inima oraşului care vrea să-şi renege metehnele şi păcatele după reforma lui Ataturk, Asya este preocupată mai puţin de ruptura între moştenirea otomană, invocată mereu cu patos de tradiţionalişti, şi emanciparea cosmopolită, susţinută şi de grupul amicilor săi modernişti şi neînţeleşi, acoperiţi de pâcla tabacică din cafeneaua Kundera, refugiul celor sufocaţi de familiile orientale, cu prea multe generaţii sub un singur acoperiş. Tânăra de nouăsprezece ani este preocupată, mai degrabă, de filele unui manifest pesimist, din care se desprind singurătatea şi lipsa rădăcinilor paterne, şi de întâmplarea din ziua în care mama ei împlinea vârsta pe care Asya o are acum, când memoria familiei s-a rupt în două. De-o parte au rămas amintirile permise, iar de cealalaltă amnezia, menită să mascheze şi adevăratul nume al tatălui ei. În acea zi, în care împlinea nouăsprezece ani, Zeliha, oaia neagră purtând fuste scurte, colorate ţipător, dar şi un cercel în nas, avea să rămână gravidă, urmând să dea naştere unei aşa-zise bastarde a Istanbulului, în timp ce familia numeroasă vizita mormântul ultimului bărbat autoritar din familie. Acea zi avea să ascundă un secret înfiorător, în jurul căruia Elif Shafak va ţese întreaga naraţiune complicată şi plină de suspans.

Asya face parte dintr-o familie “ciudată”, din care bărbaţii dispar la vârsta de patruzeci de ani. Femeile sunt fie văduve, fie divorţate, preferând compania surorilor relaţiilor amoroase, iar unicul copil din generaţia tânără, Asya cea rebelă, are doar mătuşi, nu şi o mamă, deoarece unul dintre primele cuvinte menite să-i ancoreze identitatea este un tabu în conacul unde s-a născut. Zeliha nu este mama, ci mătuşa, în ciuda unei asumări timpurii a rolului matern. Asya, înzestrată cu darul umorului dulce-amar, cu farmecul razvrătitei, aparent fără o cauză precisă, înţelege de timpuriu că nu i-au fost date şi ei binefacerile unei familii normale. A fost crescută în mijlocul unor prezenţe feminine inimoase, dar pline de manii şi obiceiuri ce sfidau iluzia firescului (aşa cum este acceptată de majoritate), încât vei găsi lumea născocită de Garcia Marquez, răpită şi mutată pe malul Bosforului. Ajunsă la vârsta pe care o avea mama ei când a cunoscut o mare traumă, dar şi maternitatea neaşteptată, Asya evadează de sub tutela mătuşilor cicălitoare fără voia lor apelând la filosofia existenţialistă, la prietenii din cafeneaua Kundera şi la plăcerile din mansarda unui caricaturist vânat de femei…şi de autorităţi, din cauza mesajelor subversive. Pentru a-şi pune în scenă, pentru sine, drama, încât să pară suportabilă, apelează la interludii erotice însoţite de marijuana şi de vocea lui Johnny Cash, vrând sa uite că n-are voie să afle cine-i tatăl ei. Din această mare a deznadejdii o va pescui Armanoush, crescută în mijlocul armenilor supravieţuitori ai genocidului din 1915.

Spre deosebire de Asya, ale cărei drame identitare şi-ar găsi rezolvarea într-un trecut ceva mai apropiat, Armanoush trebuie să caute urmele strămoşilor armeni din Istanbul, dispăruţi în timpul marşului forţat plănuit cu scopul de-ai extermina. Crescută între căminul unei mame din America, neacceptate de familia soţului ei, şi cel al tatălui, supus tradiţiilor moştenite de la supravieţuitorii genocidului, Armanoush nu are o identitate clară. Este ameancă? Americancă? Îi sunt rădăcinile în Arizona, unde locuieşte alături de mama ei, în San Francisco, unde-şi petrece vacanţele alături de tatăl şi de bunica păstrătoare a culturii armeneşti , sau în Istanbul, oraşul faţă de care simte curiozitate, un pic de teamă, invocat în ura, dar şi-n acea nostalgie amară păstrată de cei obligaţi să-l părăsească?

Până la vârsta studenţiei, cărtile i-au fost refugiul ei ori de câte ori nu putea fugi după toate acele răspunsuri vitale, până în ziua în care decide să viziteze oraşul iubit, apoi urât de armenii deportaţi, şi des invocat în amintirile bunicii ei. Istanbulul o facinează, o atrage precum o rodie zemoasă, ale carei seminţe îmbogăţesc gustul unui desert preferat în vechile conoce otomane. Unde să-şi caute o gazdă care să-i ofere şi nişte răspunsuri? În casa unde a copilărit Mustafa, tatăl ei vitreg, tolerant cu armenii. Mustafa este unchiul stabilit în Arizona, pe care Asya nu l-a cunoscut niciodată, considerat şi mândria familiei datorită studiilor în străinătate. Când se trezeşte cu Armanoush pe cap, Asya începe să descopere toate secretele înghiţite de mama ei şi de oraş, dar mai vede şi cum nihilismul se topeşte într-o mare prietenie.

Asya este fructul aromat, lăsat într-o cameră plină de fum tămâios, oriental, şi de mirosuri adânci, întunecate, pe când Armanoush are prospeţimea unui parfum de piersici. S-ar fi ciocnit ele, aromele, încă de la prima vedere, dar cele două ştiu că nu se pot bizui decât una pe cealalaltă. Asya cunoaşte Istanbulul unde s-au pierdut rădăcinile căutate de Armanoush, iar Armanoush i-ar putea spune o poveste despre umanitate, iertare şi trecuturi suprapuse precum lujerele unor flori crescute într-o grădină abundentă.

Când Armanoush soseşte în Istanbul, se dezlănţuie şi viziunile despre trecut ale uneia dintre mătuşile bizare ale Asyei, oraşul îşi deschide arterele mai puţin umblate, iar amintirile neliniştitei Zeliha (mama Asyei) par să ducă spre dezvăluirea unor secrete dureroase, în timp ce ritmul necesar lecturii devine alert. Toate întâmplările îl readuc pe fratele Zelihăi, Mustafa, în oraşul natal. Din acest moment, versurile cântate de Johnny Cash devin coloana sonoră a dezvăluirilor, pe care Asya le inhaleaza cu sete, aşa cum face şi cu fumul unei ţigări liniştitoare. Nu voi da-n vileag secretul secretelor din familiile celor două tinere, dar voi folosi o trimitere spre o piesă cântată de Cash –God’s Gonna Cut You Down.

Dacă tot îşi plasează acţiunea în inima unor culturi pentru care simbolurile, întâmplările incredibile şi legendele se încolăcesc în jurul povestirilor transgeneraţionale special pentru a le oferi o cale de scăpare acelor urechi prea sensibile în faţa dezvăluirilor şocante, Elif Shafak apelează şi la forţa realismului magic. Pe una dintre mătuşile Asyei o transformă într-o clarvăzătoare şi-i ofera doi djinni pentru a-i ţine companie. Domnul Amar, djinnul cel rău, de pe umărul stâng, prezent cândva la căpătâiul fiinţelor dispărute în deşert sau în condiţii rămase neclare, începe să-i povestească despre marşul armenilor, din 1915, când au fost lăsaţi să moară de oboseală şi foame. Nu este singura imagine sumbră pe care djinnul i-o arată. Tot el îi va spune adevărul referitor la tatăl Asyei. În final, mătuşa pasionată de misticism va cere înţelepciunea care poate alina sufletul celui ce stie prea multe, dar nu poate vorbi.

Cititorilor aflaţi în căutarea unei lecturi de care să-şi amintească toată viaţa, le recomand Bastarda Istanbulului datorită unei scriituri bogate şi a unei talentate autoare capabile să asculte mărturiile celor două tabere implicate în evenimentele întunecate, când lumea otomană îşi dădea ultima suflare. Artista Elif Shafak evită capcanele ancorării în versiunea oferită de propria ţară şi reuşeşte să capteze suferinţele comunităţii formate din armenii supravieţuitori, uimindu-şi cititorii prin echilibrul observaţiilor psihologice.

Back to top