Ce te faci când te îndrepți înspre viață, cu aripile larg deschise, cu începutul în vârful degetelor, cu mirosul aventurii și cu excitația așteptării în nări? Și în loc să planezi lin, fix din seara absolvirii facultății, cunoști pe cineva atât de șocant și dezinvolt și îl iubești din prima secundă? Ți se dă toată lumea peste cap sau îți urmezi nebuniile, păstrând în suflet și persoana cu care ai petrecut o noapte, la început de viață?
Dexter și Emma încep să își scrie povestea într-o zi de 15 iulie, ziua în care, printr-o coincidență, m-am apucat și eu să citesc cartea O zi, de David Nicholls. 15 iulie rămâne ziua lor, ziua iubirii, a prieteniei, a lucrurilor rostite, dar mai ales nerostite. Rămâne ziua lor, dar anii trec. Nu doi sau trei, ci 20. Cred că, dacă îți rezervi o zi în fiecare an să te revezi cu cineva, aceea trebuie să fie iubire.
Dex pleacă, Em stă pe loc. Visurile ei se croiesc cuminți, fără pretenții, lent, normal. Existența lui e ca un fâlfâit de aripă – rapid, halucinant, strălucitor, cu femei diverse în ea, ca o clipire de ochi, strângi pleoapele și gata!, totul a zburat, nimic nu mai este valabil de la o zi la alta. Două persoane atât de diferite, încât numai o zi pe an se pot regăsi împreună.
Cei doi împart o serie de 15 iulie-uri mai bune, mai rele, cu apropierile și depărtările lor, dublate de nesincronizările naturale (pe 15 iulie 1993, de exemplu, Emma face un pas spre împlinire, iar Dexter își vede mama, altădată o persoană cool și plină de viață, acum măcinată de o boală groaznică). Toată cartea derulează iluzia îngrozitoare a unei mari prietenii, și când spun îngrozitoare nu înseamnă că nu prețuiesc prietenia. Aproape simți ciuda și-ți vine să plângi când vezi că toate zilele acelea de 15 iulie se irosesc în numele unui simțământ incert. Îți vine să le zici: „Mai culcați-vă o dată împreună, toată lumea merită o a doua șansă”. Dar personajele – ea, în echilibrul și închistarea ei, el, în depravarea lui – sunt prea englezești. Se fugăresc fără intenție, iar când se prind, ezită. Uneori pasiunea stă în vânătoare, dar 20 de ani înseamnă prea mult. Ți se taie aerul și te apucă panica dacă te gândești cât de mult înseamnă 20 de ani pentru o singură relație.
Autorul lasă în pielea goală și mitul prieteniei profunde și dezinteresate dintre o femeie și un bărbat. Gustul dulceag-amărui e ca o amintire ce îți revine în gură dacă ai trăit, măcar o dată în viață iluzia că poți fi amic pe bune cu cineva de sex opus. Cu atât mai amară se face această senzație dacă un fost cuplu, chiar dacă a avut un singur moment de senzualitate, se transformă în două traiuri distincte, care își mai dau din când în când binețe, cu sarcasm și duioșie în același timp, din disperarea de a nu lăsa vreodată acel moment să se spargă și să se împrăștie în cele patru vânturi.
Cei doi, Emma și Dex, își frâng reciproc sufletele ca într-un joc sadic, neintenționat, un joc al persoanelor care se cunosc foarte bine, care au alte relații sentimentale cu alte persoane și nici măcar nu-și explică de ce naiba se întâmplă așa. Uneori, viața nu trebuie să meargă mai departe. Poate trebuie să se oprească la o aventură de o noapte pe care o ai la finalul vieții de student. Restul se îneacă în derizoriu și amăgire.
Pe măsură ce paginile defilează către final, diferențele dintre cei doi par a se multiplica și a se adânci până la imposibil. Să fie asta calea ocolită către găsirea tonului potrivit pentru ceea ce noi, oamenii de rând, care nu avem prieteni cei mai buni din rândul persoanelor de sex opus, numim iubire? Sau să rămână prietenia, uneori distorsionată, ca premiu de consolare, unica prăjitură pe care merită s-o mănânci, deși uneori ți se pare înecăcioasă, prea dulce sau, pe alocuri, chiar stricată?