Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…, tipologia stabilită de Matei Vişniec și care dă titlul noului său roman apărut la Cartea Românească, îi include şi pe cititori. Există cititori de tip pantof şi cititori de tip umbrelă. Cititorul de tip pantof este disciplinat şi răbdător, are încredere în autor, începe cartea de la primul cuvînt şi o închide după ce ajunge la ultimul, fără să fi sărit nici măcar o virgulă. Cititorul de tip umbrelă priveşte neliniştit jocul cuvintelor, parcurge cartea pe sărite, se întoarce la unele pasaje, pe altele le traversează în diagonală, aprofundează numai dacă îl captivează textul şi, nu de puţine ori, încheie cartea citind începutul.
Lectura acestui roman de călătorie – prin lumea ideilor, prin istoria misterului teatral, dar şi prin ţinutul miraculos al Provenţei – va constitui pentru ambele categorii de cititori o experienţă spirituală „tectonică” (în aceste pagini se ciocnesc două plăci tectonice: prima este un continent de viaţă trăită, iar a doua este paradisul voluptuos al ficţiunii), dar va funcţiona şi ca un test. Nu ezitaţi să vă urmaţi instinctul şi să încercaţi să descoperiţi dacă sînteţi un cititor de tip pantof sau un cititor de tip umbrelă.
Poveştile ne plac atunci cînd conţin enigme. Sau tîlcuri (cuvintele vechi au uneori o înţelepciune care stă la pîndă, este cazul cuvîntului tîlc). Acest roman doldora de poveşti aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvînt şi pentru teatru, pentru gest şi pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari capitale ale teatrului). Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea… – Matei Vişniec
Iată un fragment în exclusivitate din noul roman semnat de Matei Vișniec:
”Este suficient să arunc o privire asupra cuiva şi îmi dau seama imediat ce mănîncă. Creierul meu funcţionează ca un fel de computer. Analizez imediat greutatea corporală a persoanei şi talia sa, le pun în relaţie cu vîrsta şi cu expresia feţei, chiar cu modul în care se îmbracă sau respiră, şi am imediat primele indicii. Uneori, cearcănele de sub ochi sau anumite riduri din jurul buzelor îmi indică nivelul de dependenţă de cafea. Nu glumesc, prin anumite gesturi, opţiuni vestimentare, carnaţia feţei şi tot felul de ticuri omul îşi etalează în cursul întregii vieţii atît gusturile alimentare, cît şi deficienţele în materie de vitamine şi fibre.
Imediat ce încep să conversez cu cineva îi sesizez gradul de inteligenţă alimentară. Cînd un om mănîncă echilibrat şi nu se lasă manipulat de industria alimentară, faptul se răsfrînge asupra atitudinii sale generale în societate. Cine se luptă zi de zi pentru a nu îngurgita toate otrăvurile strecurate subtil în cel puţin 90% dintre produsele vîndute de marile supermarketuri, cine se luptă deci zi de zi pentru a nu se lăsa intoxicat, ei bine acest om începe să afişeze în priviri ceva din militantismul său. Simţi, cînd discuţi cu un astfel de om, că ştie să privească o etichetă, că ştie să nu se lase păcălit de un ambalaj, că sublimele imagini de pe cutii şi de pe panourile publicitare alimentare îl lasă rece sau îl fac cel mult să surîdă. Un om care şi-a educat papilele gustative pentru a nu începe să cedeze în faţa unui jambon fotografiat după toate regulile artei se mişcă altfel în lume, vorbeşte altfel cu semenii săi, are un alt raport cu timpul.
Vă vorbesc astfel pentru că sunt un fel de detectiv nutriţionist. Poate că nu aş fi îmbrăţişat această meserie dacă n-aş fi avut parte de o copilărie fericită, într-un mic oraş din Lozère, în centrul Franţei, unde părinţii mei aveau o mică fermă. Acolo am învăţat ceea ce înseamnă gusturile, dar şi ce important este să respecţi ritmul alimentar al anului. Fiecare anotimp venea cu aromele şi cu produsele sale. Nimănui nu-i trecea prin minte să-şi dorească să mănînce cireşe în februarie, de exemplu. Primăvara aşteptam cu emoţie să culegem primele fire de ceapă verde şi să punem în supă pătrunjel proaspăt. Mama gătea în fiecare zi şi mă trimitea întotdeauna să-i aduc din grădină cantităţi precise de legume şi ingrediente vegetale. Îmi spunea: „Nicolas, îmi aduci trei morcovi, zece fire de ceapă şi douăzeci de păstăi de fasole”. Cînd pregătea salata, tot aşa, mama îmi indica exact ce trebuia să-i aduc: patru roşii, doi castraveţi, trei cepe întregi, şase foi de salată verde, cinci fire de mărar. Cine a trăit ca mine, avînd o grădină de legume alături, cîteva păsări într-un coteţ şi o livadă cu pruni, cireşi, meri şi nuci, ştie ce înseamnă gustul unul aliment.
Din punctul meu de vedere, ceea ce a făcut societatea de consum cu noi ţine de pornografia alimentară. Altfel spus ni se promite un orgasm continuu şi garantat, dar sub coaja ambalajelor totul nu este decît frustrare şi stupefacţie. Cumpăraţi un film porno şi uitaţi-vă la el. Veţi vedea cum este construit cu bunăştiinţă pe cea mai pură minciună fiziologică şi cum vinde iluzii extatice. Corpurile care fac dragoste sunt întotdeauna perfecte, depilate şi lucioase, suple şi perfect proporţionate. Nu vezi niciodată vreo bucăţică de piele afectată de celulită sau vreun coş pe vreun obraz. Masculul pare să fie într-o situaţie de erecţie eternă (ah, ce fantasmă machistă!) în timp ce femeia pare să resimtă un puternic orgasm la orice mîngîiere (o altă expresie a egocentrismului sexual al falocraţiei). În plus, actul sexual durează foarte mult, zeci şi zeci de minute (în timp ce în viaţa reală milioane de bărbaţi ejaculează după doar două sau trei minute), iar protagoniştii par să-l trăiască la aceeaşi intensitate (ah, numărul de femei care simulează orgasmul pentru a nu-l umili pe partener!). Gemetele celor doi, suspinele lor, cuvintele pe care şi le spun, poziţiile pe care le adoptă, febrilitatea cu care se înfruptă unul din altul, toate sunt de natură să-ţi inducă în creier un model de comportament şi să te facă să-ţi spui „dacă nu voi trăi şi eu măcar o dată un astfel de moment, înseamnă că mi-am ratat viaţa”.
Pornografia alimentară este bazată pe aceeaşi promisiune. Marea industrie a hranei din ziua de azi ne propune produse perfecte, ambalate în cutii care îţi iau ochii. Supermarketurile sunt expresia unei orgii fără limite. Veniţi, intraţi în paradisul papilelor gustative, lăsaţi-vă aspiraţi de plăcerea de a gusta din tot ce se poate imagina în materie de hrană, băutură şi excitante gastrice, orgasmul alimentar este la dispoziţia voastră, puteţi fi fericit acum şi aici, imediat şi pentru eternitate dacă vreţi… Cam acesta este mesajul pornografiei alimentare împotriva căreia m-am luptat toată viaţa.”
Matei Vişniec a debutat în anii 1980 cu poezie şi s-a afirmat apoi ca dramaturg. Piesele sale au traversat frontierele, fiind traduse în peste 30 de limbi, iar numele lui s-a aflat pe afişe în peste 40 de ţări. Este unul dintre autorii cei mai jucaţi la Festivalul de Teatru de la Avignon. Din 1990 este jurnalist la Radio France Internationale şi îşi desfăşoară activitatea între Franţa şi România.
În anul 2008, Matei Vişniec publică la Editura Cartea Românească primul său roman, Cafeneaua Pas-Parol, scris în 1983. Urmează Sindromul de panică în Oraşul Luminilor – unul dintre cele mai apreciate romane ale anului 2009, premiat de revista Observator cultural. În 2010 apare romanul Domnul K. eliberat. Deşi l-a scris în 1988 – primul an al exilului său parizian –, autorul a aşteptat mai bine de 20 de ani înainte de a-l încredinţa tiparului. Romanul vizionar Dezordinea preventivă este publicat în anul 2011, iar Negustorul de începuturi de roman a fost recompensat în 2014 cu Premiul „Augustin Frăţilă”.