Băiatul prinţului  este genul de roman care îi răsplăteşte pe cititorii dornici să tolereze un amănunt ce i-ar face pe unii să arunce cu pietre sub forma jignirilor şi a pumnilor împărţiţi în stânga şi-n dreapta – relaţia de iubire descrisă de Paul Bailey implică participarea a doi protagonişti de acelaşi sex.

baiatul-printului_1_produsDacă poţi trece peste acest detaliu, atunci ai norocul să descoperi o carte plină de profunzime, în care tot ce ar fi părut grotesc şi brutal într-o lume a marginalilor înghesuiţi în mansardele periferiei sau în stabilimentele clandestine se transformă într-o poezie a senzualităţii umanizante, şlefuită de voluptăţi literare împărtăşite.

Bonus pentru cititorul neaoş: Parisul interbelic şi două personaje din România, care nu sunt venite în Oraşul Luminilor pentru a cerşi, nici pentru a se îmbogăţi din furtişaguri, ci pentru a se bucura de rafinamentul picant al unui paradis carnal şi, totodată, spiritual, clădit pe mitologiile decandente.

Deşi relaţia dintre Răzvan Popescu, fiul de ţărani înfiat de un prinţ, şi Dinu Grigorescu, un literat în devenire, se înfiripă într-un bordel, nu vei avea parte de acele detalii erotice minuţioase, în stilul consacrat de Henry Miller, un alt fiu neruşinat (şi adoptat) al Parisului. Întâlnirile dintre cei doi au mai degrabă aerul senzualităţii discrete, meticulous trecute prin filtrul dialogurilor incitante şi al introspecţiei descoperite în opera lui Marcel Proust, devenit patronul spiritual al relaţiei lor şi un adevărat zeu în stabilimentul unde activase ani buni Răzvan, poreclit şi Băiatul prinţului, stabiliment al cărui stăpân, de o rară şiretenie, ar fi fost personalitatea ce l-a inspirat pe Marcel Proust când l-a creat pe domnul Jupien. Un alt detaliu pentru iubitorii suvenirurilor cu tentă literară: şezlongul pe care se lagăna Dinu, aşteptând momentul în care urma să fie primit de Răzvan, îi aparţinuse mamei lui Proust, iar scriitorul l-a donat templului decandent al iubiţilor prigoniţi chiar şi în acel Paris al unei libertăţi nemaîntâlnite.

Romanul este de fapt confesiunea literară a personajului principal, Dinu Grigorescu, fiul unui avocat celebru din Bucureştiul anilor ’20, care îi oferă drept cadou timidului şi palidului fiu de 19 ani câteva luni în capitala avangardei europene. Sub pretextul cunoaşterii unui mediu în care să îşi poată scrie prima carte, tatăl uns cu toate alifiile spera ca fiul cuminte să se înfrupte din toate plăcerile oferite de zeiţele păcatelor de lux sau ale preludiului stropit cu vinuri scumpe, stridii în sosuri rare şi decorat cu perle ce alunecau pe torsul dansatoarelor de cabaret. Întors acasă, Dinu ar fi trebuit să devină copia mai tânără a tatălui său, modelul unei masculinităţi dominatoare în frac, gata să fie suveranul marilor saloane din Micul Paris.

Dar în loc să-şi etaleze amantele ocazionale, recrutate de vărul său experimentat din bordelurile inaccesibile sau din localurile deocheate, Dinu alege să intre într-un stabiliment parizian dedicat prinţilor, ducilor sau altor nobili având o viaţă sexuală ascunsă de ochii lumii. Aici îl întâlneşte pe Răzvan Popescu, un personaj misterios, care se lasă de meseria temporară, practicată după moartea protectorului său, pentru a deveni marea iubire a lui Dinu şi călăuzitorul acestuia spre o lume interioară nebănuită, pe care adolescentul ajuns la Paris abia atunci şi-o descoperea fără a-i fi teamă de propria orientare sexuală.

Relaţia dintre Dinu şi Răzvan este plină de trimteri literare, de replici pline de umor spiritual, în stilul celor îndrăgostiţi de artă, dar mai ales de observaţii necruţătoare legate de umanitate şi de oraşul unde oamenii ce se credeau stăpâni la lumina zilei ajungeau să cerşească favorurile din localul unei matroane bătrâne, mituind-o cu delicatesele de care doar femeile din lumea bună (şi respectabilă) se puteau bucura, doar pentru a deveni clienţii privilegiaţi după lăsarea întunericului. Scriitorul britanic are talentul de a transforma o relaţie condamnată la risipiri carnale în aliajul sofisticat dintre senzualitate, disperare şi căutare de sine. Discuţiile şi clipele de tăcere dintre protagonişti sunt de o frumuseţe care îţi dă fiori, exact ca într-un tablou de Schiele, în care umbrele destrămării pândesc erosul.

Relaţia de iubire este cu atât mai încărcată de nuanţe înşelătoare şi tuşe îndulcite, specifice nostalgiei, cu cât urmele ei, rămase în memoria lui Dinu, se îndepărtează de momentele reale. El readuce în prezent clipele petrecute alături de Răzvan după aproape patruzeci de ani de la acea zi de 5 mai 1927, ce i-a schimbat existenţa. Prin captarea reflectărilor născute de întâlnirea a două personaje ce au multe de împărtăşit celor suficient de răbdători încât să nu le condamne, Paul Bailey se dovedeşte a fi un abil călător intercultural, fiind capabil să descrie Parisul văzut prin ochii celor veniţi din regiunea fratelui oriental, denumit Bucureştiul interbelic, astfel încât ai impresia, parcurgând anumite pasaje, că ai în faţă romanul unui scriitor ce şi-a trăit o mare parte a vieţii în Micul Paris, înainte de a se muta în Montmartre.

Paul Bailey îşi ţine cititorii prizonieri, delectându-i prin talentul său de a contura personaje cu vieţi încărcate de sentimente adânci şi taine pe care le devoalează lent, amânând dezvăluirile finale de parcă ar fi un povestitor cu experienţă în seducerea celor dornici să îi deşire trecutul în mii de tristeţi, mistere, clipe de surghiun moral, vinovăţii şi multe ispăşiri pline de voluptate.