Probabil ca buna imagine a României în lume și discursul onest despre calitățile acestui neam nu mai țin de apartenența genealogică la acest spațiu. Ele sună mai bine în gura unui străin care vine aici din curiozitate – sau din iubire – și ajunge să ne cunoască. Și ne apreciază pentru ce suntem și cum suntem.

Cristina und Jan Koneffke in Port Cetate an der Donau bei Mircea Dinescu, September 2004

Vă vorbesc despre Jan Koneffke. Ei bine, eu nu credeam să ajung vreodată să cunosc un scriitor străin care este atât de pasionat de România încât devine un portretist sensibil și meticulos al istoriei noastre interbelice. Un străin care spune Germaniei și Europei că România n-ar fi trebuit să intre în războaie care nu erau ale ei, în cel mai recent roman al său, Cele șapte vieți ale lui Felix K.. În 1934, Felix Kannmacher se refugiază din Germania nazistă în România, sub protecţia celebrului pianist Victor Marcu, şi devine „guvernanta“ Virginiei, capricioasa fiică a acestuia. Ascunzându-se sub falsa identitate a unui sas pe nume Johann Gottwald, Felix este eroul unui şir colosal de aventuri. Însă marea aventură a lui Felix Kannmacher începe în imaginarul poveştilor pe care trebuie să le născocească întruna pentru Virginia. Devine o Şeherezadă care îşi exersează darul fanteziei nu doar pentru a-şi prelungi viaţa, ci pentru a salva lumea din mecanismul infernal al Istoriei.

Un interviu cu Jan Koneffke, despre romanul său, despre istoria noastră, despre o poveste de iubire și despre personaje de neuitat. Îi mulțumesc Anei Popa pentru ajutor și vă invit să citiți un interviu extraordinar (da, mă laud, dar la final îmi veți da dreptate!).

Aveți o relație specială cu România. Cum a început această legătură?

Am venit prima oară în România în 1993, la invitația Uniunii Scriitorilor. Dar încă din anii ’80 cunoscusem o serie de scriitori de expresie germană, printre ei se numără Herta Müller sau marele poet Dichter Rolf Bossert, care la doar câteva zile după ce-l cunoscusem s-a sinucis în căminul pentru emigranți de etnie germană din Frankfurt. Așa se face că știam multe povești din vremea lui Ceaușescu. Iar în 1998, la Roma, am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, care este româncă. S-a întâmplat la un bal mascat (eu eram mascat, ea nu). Apariția mea colorată a avut un succes nesperat la tânăra arhitectă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de colegii ei italieni, m-am arătat cât se poate de capabil de a face distincția dintre București și Budapesta: acest minim de cunoștințe mi-a adus un maxim de apreciere. Nu se întâmplă prea des ca ignoranța altora să devină un avantaj pentru tine. De atunci, m-am familiarizat în fiecare an din ce în ce mai mult cu țara soției mele și așa a devenit România o a doua patrie pentru mine, ca și Italia de altfel.

 

Cum ați început să scrieți romanul Cele șapte vieți ale lui Felix K. – care a fost primul impuls: povestea sau personajul?

Nu mai țin minte foarte bine, planurile de a scrie această carte au început demult, mi-au trebuit zece ani de documentare până m-am simțit în stare să scriu despre România interbelică. Și cu siguranță că personajul lui Felix Kannmacher exista deja de foarte multă vreme. Numele Koneffke provine din poloneză și înseamnă „turnător de vase de cositor“ sau „flecar“. Felix Kannmacher este în realitate un străunchi de-al meu, pe care-l chema altfel și care a dispărut fără urmă în 1933. Într-un alt roman (Eine nie vergessene Geschichte, 2008), am povestit despre copilăria și tinerețea lui în Pomerania, dimpreună cu destinul familiei Kannmacher/Koneffke. Mi-am propus foarte devreme să-i dăruiesc acestui unchi dispărut o viață posibilă, trimițându-l în România dintre cele două războaie.

 

Balcicul este un loc tragic și sentimental în istoria noastră, fiind favoritul Reginei Maria, una dintre cele mai iubite personalități istorice. De ce l-ați ales ca fundal pentru Cele șapte vieți ale lui Felix K.?

Am vrut ca romanul să înceapă într-un loc „paradiziac“ — într-un paradis dintr-o țară străină, în care emigrantul din Reich-ul german se salvează din infernul din țara lui. În același timp, aici, la poarta spre Orient, eroul poate să devină inventator de povești, îmblânzind-o pe Virginia, de care trebuie să aibă grijă, cu povești inventate. Apoi, Balcicul mai este, desigur, simbolul a ceea ce a fost belle epoque în România,oglindită în personalitatea reginei-mamă, care milita pentru înțelegere între religii. Acest Balcic multietnic, cu caracter pașnic, este foarte repede umbrit de naționalism și fanatism, violență și război iminent. Asta sporește atât contrastul, cât și curiozitatea cititorului, și nu în ultimul rând certitudinea că istoria nu a fost de partea României.

 

Cum v-ați documentat pentru acest roman?

Am citit – romane, însemnări de călătorie, memorii, jurnale, de la Eliade la Călinescu, de la Sebastian la Arghezi, am procurat de la anticariatele bucureștene ghiduri turistice și hărți din anii ’30 și am rugat oameni să-mi povestească amintirile lor dintre 1935 și 1950. La început, voiam pur și simplu să aflu mai multe despre istoria României, mai ales despre perioada interbelică și modernizarea prin care trecea atunci țara, modernizare care s-a curmat atât de tragic odată cu preluarea puterii de către comuniști – și azi, România are de suferit din asta. Cu totul, am petrecut zece ani cu aceste cercetări, și la un moment dat am știut că aici îl voi trimite pe eroul meu, Felix Kannmacher, în această țară și în această perioadă.

 

Felix Kannmacher are multe trăsături împrumutate de la personaje puternice precum Don Quijote – pentru că este un hoinar idealist, Casanova – pentru că este un seducător. Mi s-a părut că seamănă puțin cu personajul omonim din romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei – un bărbat mistuit de o iubire imposibilă. Cum l-ați creat pe Felix?

Felix este în primul rând un observator inteligent și un bun cunoscător de oameni. Nu-i stă neapărat în fire să acționeze, de fapt se împiedică dintr-o postură într-alta în drumul lui, devenind de pildă, nolens volens, silit de Virginia, inventator de povești. Nici faptul că spre sfârșitul vieții ajunge un pianist renumit, nu i se datorează lui, ci răposatei lui soții și prietenului lui, un dirijor român. În realitate, Felix este un visător – și, mai ales, un străin. Nu doar de România este străin, ci și de lume. Nu-i vine să creadă că lumea este așa cum este: inumană, bestială, crudă. Îl macină răutatea omenească și obstacolele din calea iubirii. De această lume se apără prin povești, până la ultima poveste din roman.  Dar nu vreau să neg că și romanul lui Călinescu, Enigma Otiliei, a „nășit“ într-un fel povestea de dragoste dintre Felix și Virginia. Este o carte absolut fantastică, cred că în lumea literară din România  acest roman este poate puțin subestimat.

 

Ați introdus în carte un pasaj minunat despre cum văd și simt românii timpul: „Așa cum alții se scaldă în bani, noi ne scăldăm în timp. Asta ați simțit aici?

Da, chiar este o experiență pe care am trăit-o. Iar acasă, în Germania, mă chinui să explic că este nedrept ca această perspectivă diferită asupra timpului să fie luată drept lene. Românii nu sunt mai leneși decât nemții sau alte popoare. Dar știu să se bucure de viață mai bine. Iar asta se datorează manierei diferite de a se raporta la timp. În țara vecină, Bulgaria, există chiar proverbul „Timpul nu înseamnă bani“. Acest proverb cât se poate de simpatic ar putea fi și românesc.

 

„Morțile“ lui Felix m-au dus cu gândul la călătoria lui Dante în infern și la ideea că avem o existență foarte fragilă. Cum ați defini acest roman: o poveste de dragoste, o meditație modernă asupra existenței, un roman istoric, un roman picaresc…?

Cred că este bine ca în beletristică o operă să nu poată fi etichetată în mod clar cu un gen literar anume. Romanul are câte un pic din toate: sigur că spune povestea unei mari iubiri, dar în același timp o face pe fundalul unor evenimente istorice. Picarescul romanului nu vine din faptul că Felix se comportă ca un picaro în viață, ci pentru că povestește ca un picaro despre lumea care în poveștile sale este mereu întoarsă pe dos. Și firește că romanul reflectează implicit și asupra existenței noastre, asupra forței evenimentelor istorice și asupra modului în care individul este întru totul la mâna acestor evenimente, asupra dezrădăcinării sau lipsei de stabilitate a omului de azi, care și-a pierdut sprijinul metafizic, dar și asupra strategiilor de a ne păstra umanitatea: imaginația, îndoielile, spiritul de observație, compasiunea.

 

Ați ales drept cadru temporal al romanului România interbelică. Ce vă fascinează la această perioadă?

A fost o vreme a modernizării pentru România, cel puțin în marile centre ale țării, după cum se poate vedea și în arhitectura funcționalistă, influențată de Bauhaus, a acelor ani. A fost o perioadă de mare avânt. M-a interesat și tragismul care a făcut ca România să nu pășească mai departe pe acest drum. Subliniez asta de fiecare dată la lecturile publice din Germania: sigur că elita intelectuală a acelor vremuri a greșit enorm, corupția și nepotismul erau la ordinea zilei și atunci, cum ne arată, de pildă, și romanul Cimitirul Buna Vestire de Arghezi – dar ceea ce a dus la catastrofă în România, de la dictatura regală până la preluarea puterii de către Garda de Fier, de la intrarea României în Război până la dictatura comunistă, a fost Germania. Da, așa stau lucrurile: România a fost târâtă într-un conflict al marilor puteri ale vremii, conflict cu care de fapt nu avea de-a face. Fără Adolf Hitler și cel de-al Doilea Război Mondial, provocat de Germania, România ar fi astăzi, probabil, la nivelul de dezvoltare al Italiei. Și asta am vrut să-i împărtășesc publicului german prin acest roman, nemții neștiind mai nimic despre această perioadă din istoria României.

 

„Inventez povești pentru că nu vreau să fiu prizonier al timpului“, ați scris în Cele șapte vieți ale lui Felix K.. Ce alte motive ați avea pentru a spune povești?

O, există multe motive pentru asta: chiar miturile grecești reprezintă încercarea de a înțelege lumea și existența umană. Vrem să cunoaștem – și putem face asta nu numai prin filosofie, ci și prin povestiri, pilde ingenioase etc. Suntem curioși să aflăm prin ce-au trecut alți oameni și ne comparăm propria viață cu a lor. Și vrem ca ceva să ne încânte, într-un mod frumos, inteligent, senzual și antrenant. Cititul sau ascultatul poveștilor este ceva care pur și simplu ne face plăcere. Și o recunosc: poveștile trebuie să și placă.

 

Ați îmbinat fapte istorice cu aspecte politice, detalii picarești și descrieri minunate – asta mă face să mă întreb cum vedeți România de astăzi. Un scurt portret :-).

Asta are puțin de-a face cu fondurile europene, din care România nu a folosit decât 10%. Cu alte cuvinte: țara are un potențial enorm, atât economic, cât și cultural, din care însă în ultimii 20 de ani nu a folosit decât extrem de puțin. De ce? Cu siguranță e vorba de mai mulți factori, de la valorile rămase din comunism până la lipsa spiritului civic sau individualismul exacerbat. Nici clasa politică nu oferă soluții pentru aceste probleme, ba chiar lasă impresia că este, ea însăși, problema.

În rest, iubesc România pentru frumusețea peisajelor, literatură și, last but not least, pentru mulți dintre oamenii săi – cei mai buni, mai deschiși și mai calzi prieteni ai mei sunt români.