Joël Dicker este un scriitor în plină ascensiune, care a cunoscut un succes aproape instantaneu după lansarea romanului Adevărul despre cazul Harry Quebert. Cartea sa a prins la un public larg, iar cei mai acerbi critici i-au reproșat mai ales că a plasat acțiunea romanului în State, deși e autor francez. O jenă istorică, ar spune el. Dar despre ce e vorba în cartea care a fost bestsellerul dublu premiat la anului 2012 in Franța și bestseller la Bookfest 2013?

În 1975, Nola Kellergan, o adolescentă de 15 ani, dispare fără urmă. 33 de ani mai târziu, scriitorul de succes Harry Quebert este acuzat de crimă, atunci când trupul fetei este descoperit în timpul unor săpături în grădina casei sale. Tânărul Marcus Goldman, scriitor care a avut un debut fulminant dar acum e în pană de inspirație, nu ezită să plece la New Hampshire și să înceapă propria anchetă pentru a-l ajuta pe Harry, mentorul și prietenul său. Acolo este depăsit rapid de evenimente: investigația intră în impas, iar Marcus începe să primească amenințări. Pentru a dovedi nevinovăția lui Harry și a-și salva cariera de scriitor, e absolut necesar să răspunda la trei întrebări: cine a omorât-o pe Nola Kellergan? Ce s-a întâmplat în New Hampshire în vara lui 1975? Și cum se scrie un roman de succes?

Un interviu exclusiv cu un tânăr scriitor talentat, ambițios, responsabil și al naibii de sexy :).

 

Adevărul despre cazul Harry Quebert un thriller combinat cu un set de sfaturi de scriere creativă. Cum de ați ales această formulă?

Este un thriller în primul rând, dar n-am putut rămâne doar la această formulă, pentru că doream să conectez în această narațiune mai multe idei. Am vrut să scriu de fapt o poveste cu suspans, o poveste de dragoste, dar și despre ceea ce mă pasionează cel mai mult, despre scris.

Aveam de spus câte ceva despre mai multe, așa că am scris un roman despre….de toate! Sfaturile de scriere creativă inserate în roman au darul de a tempera suspansul și de a da cititorului încă o temă de gândire. În plus, strecor acolo lucruri care îmi plac în literatură.

 

Cum ați decis să scrieți acest roman?

Este al șaselea roman al meu, primele cinci nu au stârnit interesul editorilor.  Așa că am decis că aceasta va fi ultima mea încercare de publicare – dacă nimănui nu-i place, atunci voi continua să scriu de plăcere, fără să mai încerc să public undeva. Este o carte specială pentru mine, am vrut să aibă acțiunea plasată în Statele Unite, unde mi-am petrecut vacanțele de vară ani la rând. Dar m-am trezit cu o problemă: cum să scriu un thriller în franceză, cu acțiunea plasată în Statele Unite. Trebuia să găsesc o voce care să reunească aceste date.

Mai întâi m-am gândit la un personaj care trăise în Franța și venise apoi în Statele Unite. Dar mi-am dat seama că  nu va merge, un outsider nu va reuși să descopere toate amănuntele din trecutul lui Harry așa cum ar putea să o facă un insider. În plus, construisem și o poveste de familie care să explice cum a ajuns personajul principal din Franța în Statele Unite și am realizat că de la un moment dat încolo devenea foarte greu pentru cititor să urmărească atâtea informații.

Acesta a fost momentul în care am decis că îmi asum riscul de a scrie în franceză o poveste în întregime americană. Mi-a luat câteva luni să ajung la această hotărâre, dar apoi totul s-a clarificat și Marcus, Harry și Nola au prins viață foarte repede.

Am vrut să fie o carte despre cărți, despre puterea prieteniei, dar pe măsură ce scriam apăreau multe alte povești în poveste. Așa a apărut ideea de a folosi investigația asupra dispariției Nolei ca un fir roșu care leagă toate celelalte povești. Am început să scriu un alt fel de roman și am ajuns să scriu un thriller – e puțin ciudat, pentru că eu nu prea citesc thrillere – deși îmi plac.

 

Sunt  multe pasaje în care Marcus se auto-analizează foarte dur.

Da, sunt multe episoade în care își amintește despre copilărie, adolescență, perioada de studenție. Cartea aceasta este legată de copilăria mea, căci locul de deafășurare a acțiunii, Aurora, seamănă foarte mult cu cel în care mergeam noi în vacanțele de vară.

În ce-l privește pe Marcus, am vrut să arăt care a fost drumul parcurs de el până la statutul de scriitor de succes și ce anume îl leagă de Harry.

 

Să vorbim de Nola.  Cum a fost crearea acestui personaj? E o fantomă, dar e un personaj puternic.

E o idee interesantă. Am avut multe probleme cu acest personaj. Una dintre poveștile cărții este despre iubirea adevărată dintre un bărbat și o femeie, care nu pot fi împreună din cauza normelor sociale. E o iubire platonică, niciunul nu trece de bariera convenționalismului. M-am temut că acest punct de vedere nu va fi înțeles de cititori. În Franța de azi se scrie destul de explicit despre iubire. Eu am vrut să scriu mai mult despre relația lor interioară.

 

Ați avut în minte un anumit public, la scrierea romanului?

Cred că e bine să te gândești la un public cât mai extins. Dacă ai musafiri și începi să le spui povești, trebuie să le alegi în așa fel încât să le captezi atenția tuturor. La fel este și cu o carte. Am vrut să fie înțeleasă de cât mai mulți oameni și să poată circula ușor, de la tineri la maturi, de la fiică la mamă etc. Cărțile trebuie să lege oamenii și cei mai mulți aleg lucruri recomandate de cei din jur. De aceea e important să ai o carte la care să se raporteze mai multe tipuri de cititori.

 

Cartea aceasta seamănă oarecum cu un joc pe computer sau cu un puzzle.

Da, așa este. Mi-aș dori să se vadă că m-am distrat foarte tare scriind romanul. E puțin schizoid ce mi s-a întâmplat: eu eram autorul dar și primul cititor. Scrisul era pasionant, încât cititorul din mine îi spunea autorului „Mai repede, mai repede, sunt curios să știu ce urmează!“. Nu am scris după un plan stabilit dinainte, mergeam acolo unde mă ducea acțiunea.

 

Ați dedicat cartea părinților, iar în roman dialogurile dintre Marcus și mama lui sunt savuroase și amuzante.

Da, mă bucur să aflu asta. Cred că e mai ușor să întristezi oamenii sau să îi faci să plângă cu o carte. Dar să îi distrezi e mai greu, pentru că nu toți reacționează la un anumit gen de umor.

Am dedicat cartea aceasta părinților, pentru că precedenta a fost dedicată bunicilor.

 

Cum a fost primit romanul dvs. în Franța? Am citit reproșuri, dar și multe laude.

Reproșurile de genul „de ce a scris în franceză o carte cu acțiunea plasată în America“ sunt legate de succesul cărții. Practic, la sfârșitul lunii iunie 2012 editorul meu  a decis  că lansăm cartea în septembrie, într-un timp foarte scurt. Îi trimisesem manuscrisul cu câteva săptămâni mai devreme și eram aproape sigur că nu-i va plăcea, căci era vorba de un editor de școală veche. Surpriza mea a fost cu atât mai mare, căci m-a sunat repede și mi-a zis că vrea să scoatem cartea cât mai curând.

Primul meu gând a fost că și-a pierdut mințile – că e prea bătrân, că nu-i mai pasă ce cărți scoate…dar se pare că a avut fler. Eu credeam că va fi un fiasco, la fel ca romanele mele precedente, așa că inițial am spus că nu se poate să scoatem cartea așa repede, cel mai devreme mi se părea ianuarie 2013. El era atât de entuziast, încât până la urmă m-a convins.

În septembrie, cartea a avut succes chiar de la lansare. Bernard Pivot și alți oameni celebri ale căror păreri contează au apreciat romanul meu. Au urmat nominalizările la premii, invitații în diverse show-uri televizate sau la radio, online, interviuri. Din noiembrie au început să apară și review-uri mai puțin favorabile, în paralel cu creșterea vânzărilor. E normal ca o carte să nu placă tuturor, să existe cititori care să nu guste stilul acesta. Poate că reproșurile de care vorbeam mai devreme țin de „jena istorică“ dintre francezi și americani, nu știu.

 

Sunteți interesat de politică, după reperele din campania Obama pe care le-ați inserat în roman.

Da, mă interesează, căci fac parte dintr-o generație care trebuie să schimbe lumea sau să lase totul baltă. Cale de mijloc nu mai avem. Economia e la pământ, resursele scad vertiginos, din punct de vedere social totul e foarte complicat și de aceea cred că generația mea trebuie să acționeze într-o direcție, căci viitorul nu va fi deloc pozitiv dacă nu facem nimic acum.

Am fost în State, am traversat țara de la un capăt la altul și m-am speriat. În Wyoming, de exemplu, oamenii sunt agresivi, suspicioși, speriați de viitor, s-au înrăit. Nu e tocmai înțelept să faci turism în anumite zone.

America are mare nevoie de schimbare, iar Obama a declanșat-o într-un fel. Însăși alegerea lui a doua oară a fost un semn că America se trezește și își dorește schimbarea.

 

Aveți în carte un comentariu despre stereotipurile sociale din anii 70, în America. Sunt valabile și astăzi, cred, cel puțin în America.

E exact la fel! Progresul tehnologic a luat-o mult înaintea celui social. E un semn rău. Legislativul american nu a fost capabil să aprobe o lege contra armelor de foc, dar există legi care nu permit avortul nici în cazul în care fătul prezintă risc de anomalii grave. Veți vedea, în anii următori, că aceste probleme se vor acutiza.

 

Ați lansat cartea în septembrie, apoi a urmat succesul. Ce s-a schimbat în viața dvs.?

Când am primit  Premiul Academiei Franceze pentru roman 2012 și Premiul Goncourt al Liceenilor, mi-am dat seama că trebuie să acționez și să reacționez într-un mod profesionist. Sunt tânăr și toate astea m-ar putea zăpăci. E altceva când primești premiul după ani de scris și multe cărți lansate.

Sunt foarte fericit că s-a întâmplat așa, dar în același timp sunt conștient de presiunea și așteptările pentru următorul roman al meu. De aceea n-am încetat să scriu – chiar și la vizita aceasta în România am scris câte ceva, în camera de hotel. Nu mă opresc din scris pentru că trăiesc o perioadă magică și trebuie să profit de ea.

 

Aș vrea să știu mai multe despre romanul Les derniers jours de nos pères.

Mulțumesc că întrebați :). Este o carte despre un episod mai puțin cunoscut din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când Churchill a decis înființarea unei mici divizii (SOE) în cadrul serviciilor secrete, care să lucreze dincolo de liniile inamice. Practic, recrutau oameni din țările ocupate de germani, îi duceau în Marea Britanie și îi antrenau, apoi îi duceau înapoi în țările lor native pentru a aduna informații de interior cu ajutorul cărora ocupația nazistă să fie înlăturată. Divizia aceasta a avut un rol important în debarcarea Aliaților în Franța, pentru că a lucrat foarte strâns cu Rezistența. Istoria nu pomenește prea des de SOE, încă este un subiect delicat. Eu m-am străduit să relatez cât mai veridic.

 

Știu că la un moment dat v-ați exprimat admirația față de Philip Roth.

E unul dintre autorii pe care îi citesc, alături de Steinbeck, Dostoievski, Soljenițîn. Spre deosebire de ei, care deja au intrat în rândul clasicilor, cu Roth poți rezona mai repede, proza lui este diferită. Îi admir foarte mult opera.

 

Cum se descurcă astăzi cartea în competiție cu televiziunea, jocurile pe computer, internetul?

Cartea e singura care rămâne. A rezistat sute de ani. Programele de computer se perimează rapid, televiziunile apar și dispar, internetul oferă conținut divers, dar poate că nu e de ajuns. Trăim într-o lume ciudată. Avem toate acestea la îndemână, progresăm, dar e de datoria noastră să trăim și să facem lumea asta mai bună. Revin la misiunea generației noastre, de a păstra tot ce e valoros de la cei diainte. De noi depinde dacă în zece-douăzeci de ani ne va fi mai bine sau rău.

Foto: © Jeremy Spierer, Teodora Ivan – Editura Trei