Viaţa pe care o rezumă John Barth într-un joc de cuvinte ar avea nevoie doar de teller/tale/told, mai exact de un povestitor, o poveste şi ceva povestit sau de povestit. În acelaşi joc de-a realitatea, cartea şi-ar recunoaşte finalul fie prin destiny, fie prin destination, în timp ce omul ar fi şi creation şi caricature.

Lost in the Funhouse. Fiction for print, tape, live voice este un volum în care cititorul se pierde cu adevărat în spaţiile albe, în notaţiile în italics, în vocile din text care îşi caută autorul sau tatăl, un alt joc al lui Barth, şi mai ales în întrebările despre similaritatea dintre lume şi carte, niciodată identice dar putând coexista precum părţile dintr-o păpuşă rusească.

Cu un început care avertizează cititorul că tot ce nu se spune într-o carte poate fi cuprins în acel to be continued, care de altfel apare în primele pagini, volumul spune un fel de parabolă modernă despre creatorul care se naşte în mare. Mai mult, cel creat îşi poate crea la rândul său marea sa, viaţa şi cartea implicit fiind un şir de creaţii complementare în care rolurile de creaţie şi creator sunt reversibile şi mobile. Fie că îţi urmezi destinul, fie că mergi spre o anume destinaţie, trebuie să fii conştient de propria-ţi existenţă şi să treci dintr-un cerc în altul, chiar dacă ştii că nu vei putea ieşi niciodată la liman.

Omul care există doar pentru că el singur se scrie este o altă învăţătură pe care şi-o însuşeşte tot cel care scrie şi se scrie pe sine; într-un şir de notaţii-maxime, „unde este o voce este un vorbitor“, „tu cel care mă asculţi mi-ai dat viaţă într-un fel de a spune“, „trebuie să mă compun. Priveşte, scriu. Nu, ascultă, nu sunt altceva decât vorbire“, John Barth deconstruieşte într-un stil aparent ludic literatura şi mai ales interoghează clişeele literare. Disipate în discursul despre nenumăratele forme nu de a scrie ci de a spune că scrii, vagile intrigi romantice sunt vizibile doar prin numele cuplului care se pierde în acea funhouse, casa pentru îndrăgostiţi. Transformarea schiţei cuplului în istorie romanescă nu ar duce decât la iluzie, artificialitate, manierism şi în niciun caz la finalul istoriei în sine. Conştient fiind că el însuşi ca autor se află într-o funhouse, se hotărăşte să devină şi el un constructor de astfel de teritorii în care oamenii să fie prinşi, şi mai ales mânuiţi de el.

Pentru că totul a fost spus şi scris, pentru că nimic nu mai este nou de pus într-un roman, scriitorul găseşte ca unică soluţie să scrie tocmai despre faptul că nu mai este nimic de spus. Îşi vede rolul de povestitor drept o necesitate a celui care, pentru a nu se pierde, continuă povestea, deşi ştie că el însuşi este obiectul povestirii sale. Cercul este atât de închis încât ajunge să imite procesul propriei activităţi livreşti, cu alte cuvinte să scrie despre sine cel care scrie.

Cât despre cititor, acestuia i se adresează colocvial şi îi interoghează din interiorul ficţiunii motivele pentru care în loc să meargă la un film, să stea la tv, să privească în gol un perete încă se află în faţa cărţii. Care ar fi motivul ascuns al cititorului care pare a nu ajunge niciodată la saturaţie în privinţa cărţilor, se întreabă autorul.