Citit jurnalul 2004-2010 al lui Cărtărescu, intitulat Zen. Titlu ironic. Numai zen nu e. Ceva megalomanie, fricile cotidiene, ipohondrie, tone de vis-transcris. În această perioadă scriitorul a început să scrie şi texte politice în Jurnalul sau Evenimentul Zilei. Totuşi, în jurnal toată implicarea politică este atent înlăturată. Preocupările rămân în zodia fanatismului literar: oare mai pot să scriu, oare de ce sunt atât de răi şi proşti criticii, ce buni sunt criticii care mă iubesc, ba chiar şi ăştia din urmă mă plictisesc.

Una dintre obsesii, pe lîngă scrierea celui de-al treilea volum din Orbitor, este „De ce iubim femeile” (care avea drept titluri provizorii „Diavolul de hârtie” sau chiar, la un moment dat, „Gagicutze”). O carte simpatică pe care părea că şi-a asumat-o ceva mai senin. Despre titlul „De ce iubim femeile”, autorul spune panicat înainte să iasă primul tiraj: „titlul cel mai prostesc posibil”. Da, şi cel mai eficient: „Se vând mai departe mii de bucăţi din Femei. E de parcă toţi ar fi aşteptat de la mine exact cartea asta, deluşorul ăsta pubian şi-nsorit, păsărica asta cheală, după ce-înainte avuseseră de străbătut Alpii”.

Sar peste gâtuirea (probabil intensă, dar plicticoasă) pentru terminarea lui O3, nu înainte de a cita finalul luptei, de-a dreptul mistic: „Cu Orbitor am suit vârful muntelui de sticlă. A văzut de-acolo priveliştea uriaşă dimprejur. Cine-o poate privi, nu mai rămâne acelaşi. Nici eu nu mai sînt acelaşi. Să ocrotească Dumnezeu soarta acestei cărţi, scrise pentru mai marea Lui glorie”.

Judecarea altor scriitori e uneori amuzantă, alteori interesantă şi nu de puţine ori arogantă (m-a enervat cu expedierea lui Auster şi a altora în numele măreţei literaturi mari, foarte mari, „alpine”, de la Pynchon în sus). Lui Orwell îi apreciază luciditatea. Dar, spune omul nostru,  „stângismul” îi cam întunecă vederile exact cum naţionalismul îl strică pe Eliade. Comparaţie ridicolă, şi de autori, şi de context, şi de ideologii.

Nebuni şi muncitori „patibulari”

Pe cât de des îşi jură că nu se mai plânge în jurnal, pe atât de des o face. Motivele? Traduceri proaste, senzaţia teribilă de provincial pe care o simte în unele deplasări, aspiraţia continuă la recunoaşterea literaturii sale peste graniţă şi, banii puţini, neajunsuri cu casa de la marginea Bucureştiului etc.etc. Într-o mare de lamentaţii mai apare câte un fragment de umor autentic: e invitat să-şi asocieze imaginea cu Volvo şi spune că se gândeşte la asta cum s-ar gândi o artistă dacă ar fi invitată să pozeze în Playboy.

Are momente în care scârba de turnee inutile prin străinătate produce rânduri ca o rafală de gloanţe. E invitat la o lectură într-un ospiciu în Franţa (sper că nu e vreun vis pe care l-am înţeles greşit). O fi fost deprimant, dar autorul nostru vede în jur numai feţe „patibulare”. Descriere dură a figurilor şi fizionomiilor închise în respectivul loc. Oare ce s-ar fi aşteptat să găsească? Interesant e că găsim acelaşi cuvînt „patibular” (în franţuzeşte era un sens mai soft de figură care inspiră teamă, nu e destinată direct spânzurătorii), pe care i-l atribuie unui misterios (sic!) „HP” într-un context diferit, acela în care scrie despre muncitorii de la noua casă: „Am fost zilnic la noua casă, am cumpărat, adus şi montat (…), am coordonat ineficient echipe buimace de muncitori patibulari.” Cruzime de doi bani.

Chestia cu Nobelul, uneori în glumă, alteori în serios, devine de-a dreptul deranjantă prin repetiţie. O vină o are şi presa cu insistenţa asupra acestui subiect cretin. Dar Cărtărescu intră cu totul în joc. Cînd ia Llosa premiul: „În fine, un Nobel nobil, un mare scriitor care onorează şi resuscitează premiul ăsta atât de alunecos. Brusc, simt iar că merită să scrii literatură, după atâţia ani de dezumflare şi de dezamăgire cruntă.” Cu un an înainte luase Herta Muller. Nimic în jurnal. După cum ştiţi au existat şi nişte contre publice între cei doi.

100 de euro

O poveste absolut halucinantă întâmplată în 2010. Cărtărescu primeşte un cadou de la un autor german, Uwe Tellkamp, o cutiuţă stranie pe care germanul îl roagă să n-o deschidă până nu ajunge acasă. Autorul nostru îşi aminteşte de cadou când ajunge în România. Îl desface şi găseşte împăturită într-un degetar o hârtie de 100 de euro: “Apoi mi-a venit sângele în obraji. Toată buna impresie pe care mi-a făcut-o autorul german s-a şters deodată şi m-am simţit din nou privit de sus, din nou miluit ca un sud-estic rupt în coate ce mă aflam, deşi ştiu că nu asta a fost intenţia lui. O nenorocită de gafă care schimbă totul. De-atunci caut cartea lui de vizită, ca să-i trimit bancnota înapoi.”

Cărtărescu de acum 10-15 ani îmi plăcea. Cel din ultimul jurnal m-a scos din sărite de prea multe ori. Amestec sufocant de agresivitate middle-class, urmaşa nedemnă a progresismului de altădată, – mai “politică” şi mai ideologică decît crede el că a lăsat să se vadă – cu narcisism şi autoflagelare.

Cum scriam despre prima parte din seria sa de jurnale, puteţi găsi aici. Pe atunci (2001), totul avea mai mult haz. Şi pe atunci criticii chiar se luau aiurea de un scriitor absolut înnebunit de literatură. Acum, nu mai e cazul. Mă simt prost când scriu asta pentru că am văzut “pe viu” în jurnal cât de tare îl doare o recenzie negativă. Există şi o plăcere în “radere” pentru un critic fie el şi mărunt, de blog. De data asta, n-o fac cu nici o plăcere.