Păsările galbene de Kevin Powers este o carte pentru suflete puternice. O carte care poate convinge pe oricine că războaiele sunt inutile și nu vor avea vreodată o justificare acceptabilă. Căci ce poate să justifice invadarea unui teritoriu și uciderea unor oameni nevinovați? În afară de ambiția politică, nimic!

Păsările galbene  – despre experiența beligeranților americani în Irak și despre promisiunile pe care și le fac soldații Bartle și Murph – e un roman dur, masculin, frust, dar revelează emoții surprinzătoare și are scene extrem de puternice. Așadar, e o carte pentru bărbați care trebuie citită neapărat și de femei.

Pentru Păsările galbene Kevin Powers a primit șase premii literare prestigioase: Prix littéraire du Monde, 2013 PEN/Hemingway Award pentru debut, Premiul The Guardian pentru debut, The National Book Award, Premiul Sue Kaufman pentru primul roman, Premiul Anisfield-Wolf pentru ficțiune. Adaptarea cinematografică a cărții este în curs.

Un autor a cărui proză puternică a fost comparată cu a lui Hemingway, un debutant în forță, pe care cu siguranță îl vom mai citi cu plăcere, în curând.

 

Vă mai amintiți de prima încercare literară? Ce temă avea? A fost în adolescență sau mai devreme?

Am scris o poezie despre cărți pentru albumul de la finalul clasei a IV-a și cred că în același am am produs și o poveste de șase pagini despre doi răufăcători, în stilul vechilor western-uri. Dar abia după câțiva ani, în adolescență, am început să mă gândesc serios la scris. Pe vremea aceea scriam imitații Dylan Thomas și Thomas Wolfe.

 

Cum a fost să scrieți despre o temă atât de delicată, războiul american în Irak?

A fost o necesitate, aveam multe întrebări care nu-și găseau răspuns. Necesitatea și sensibilitatea temei probabil au mers mână-n mână.

 

Sunteți poet și prozator. Proza dumneavoastră – cum se vede din Păsările galbene – e foarte vie și puternică. Cum e poezia – ce vă inspiră?

Eu cred că poezia mea e mai degrabă meditativă. Mă interesează cum relaționează oamenii cu natura, istoria și în viața de familie. Dintotdeauna am crezut că poezia e un mod potrivit de a explora aceste dinamici.

 

Păsările galbene este mai mult despre emoții interiorizate și amintiri de război. A fost greu să le delimitați de scenele de acțiune?

Nu chiar greu. Din nou, mi s-a părut că viețile interioare ale soldaților nu au fost cercetate sau explorate în aceeași măsură cu faptele lor. Desigur că jurnalismul își îndeplinește misiunea descriind sau investigând aceste acțiuni din exterior, dar cred că eu am avut ocazia să încerc un portret interior.

 

Ce simte un soldat când își pierde cel mai bun prieten pe front?

Ca orice pierdere, implică o complexitate emoțională. Mie nu mi s-a întâmplat, dar cred că e evident că intensitatea unei astfel de emoții lasă urme foarte adânci.

 

Această carte poate fi citită ca un manifest anti-război? Căci e despre fragilitatea umană și emoții intense determinate de ororile războiului.

Nu a fost intenția mea să fac o declarație explicită din punct de vedere politic. Pentru mine e important ca oamenii să înțeleagă consecințele unui război. Nimeni nu ar trebui să spună că n-a știut cât de grav urma să fie un război.

 

Ați primit reacții de la foști combatanți în Irak?

Da, am primit multe mesaje de la apreciere de la veterani, dar și de la prieteni și membri ai familiilor unor veterani, care se bucură că experiențe de acest gen încep să fie incluse în dialogul cultural.

 

V-ați înrolat la doar 17 ani. A fost un vis, o tradiție de familie?

O combinație a mai multor factori, de fapt. Chiar dacă nimeni nu m-a încurajat în mod special să mă înrolez, fac parte dintr-o familie care are o istorie militară consistentă. M-au mai atras și alte lucruri, faptul că urma să petrec mult timp în aer liber, să accept tot felul de provocări… părea meseria ideală. Și a contat și componenta educațională.

 

Cum e să fii soldat într-o țară străină și să știi că va trebui să alegi între viața ta și a altuia, care poate fi un civil nevinovat?

Pentru asta nu poți fi niciodată pregătit. Fiecare decizie pe care o iei acolo capătă semnificații la care nici nu te-ai fi gândit în alte împrejurări. E o povară sufletească.

 

Ce trebuia să faceți în Irak? Și cum v-a influențat acea perioadă?

Unitatea mea trebuia să găsească și să distrugă dispozitivele explozive ale inamicului. Ca mitralior, eu trebuia să mă asigur că plutonul meu e protejat mereu în timpul misiunilor. Era o responsabilitate care mă apăsa imens. Iar continuitatea și repetitivitatea ei îmi dădeau un sentiment de futilitate și stagnare. Perioada aceea m-a schimbat în multe privințe, dar pot să vă spun că de atunci încoace am un mult mai mare respect pentru tot ce înseamnă viață.

 

Personajul John Bartle este într-o oarecare măsură alter-egoul dumneavoastră? Ați trăit unele dintre emoțiile lui în perioada irakiană?

În parte, da! El a avut experiențe diferite, dar cred că împărtășim o anumită viziune și ne punem cam aceleași întrebări, în ciuda faptului că el a trăit situații mult mai dure decât mine.

 

Ați scris ceva acolo?

Mai mult scrisori către ai mei. N-am început să scriu literatură decât după un an de la lăsarea la vatră.

 

Proza v-a fost comparată cu cea a lui Hemingway. Deloc rău pentru un debutant :). Cum a fost scrierea cărții?

E un compliment grozav. Am scris cu poticneli, așa e întotdeauna, dar nimic nu-mi satisface curiozitatea despre lume în modul în care o face scrisul.

 

Al doilea roman al dumneavostră este despre o crimă care are loc în Virginia după Războiul Civil. De ce ați ales întoarcerea în timp?

Dintotdeauna am fost pasionat de istorie, de modul în care relaționăm cu originile noastre, cu locurile natale, dar și de modul în care trecutul produce niște efecte care lasă urme asupra prezentului. Fiindcă sunt dintr-o regiune în care urmările Războiului Civil încă mai sunt sesizabile, am considerat că acesta este cel mai bun mod de a-mi astâmpăra curiozitatea.

 

Dacă ați avea ocazia să vă întoarceți în timp, ați face la fel – să vă înrolați la 17 ani, să mergeți în Irak…?

Nu cred. Experiența asta m-a învățat foarte multe, dar îmi place să cred că aș fi putut căpăta aceeași experiență și în alte moduri.

Foto scriitor: Melissa Golden – parade. com