Mă bucur să vă dăruiesc, în exclusivitate, un fragment dintr-o carte recent apărută în colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual: Insula Tokyo, de Natsuo Kirino. E un roman spectaculos, intens, despre imaginea feminității, despre seducție și despre raporturile de forță care se nasc într-o comunitate mică în lupta pentru supraviețuire.

Insula Tokyo a fost distins în anul apariției cu Premiul Junichiro Tanizaki și ecranizat, în 2010, în regia lui Makoto Shinozaki, având-o pe actrița Tae Kimura în rolul principal.

Insula Tokyo este o proză ambițioasă: are scriitura sigură și o foarte ușor de simțit (și de apreciat) forță de a ține cititorul în alertă. Supraviețuirea este legată mereu, în roman, de putere, de luptele pentru a o păstra – ceea ce nu sună prea străin pentru nimeni. (k-libre.fr)

insula tokyoDar să vă dau niște ”cârlige” către poveste. Câteva zeci de naufragiați japonezi își găsesc pe rând refugiul pe o insulă din largul Filipinelor. Kiyoko, singura femeie din tot grupul, ajunge acolo printre primii, alături de soțul ei, care dispare însă curând. Aflată la mijlocul vieții, Kiyoko devine obiectul dorințelor tuturor celorlalți naufragiați și își intră repede în rolul de femeie fatală: pe rând, fiecare soț (obținut prin tragere la sorți!) își găsește moartea în condiții misterioase. Pe insulă apare și un al doilea grup de naufragiați, al chinezilor, care se dovedesc a fi foarte practici și inventivi, ajungând să-și creeze din resturile de pe insulă un sistem de supraviețuire ingenios, în timp ce japonezii își risipesc energia cu obiecte artizanale decorate fantezist și cu alte lucruri la fel de inutile. În scurt timp, cele două clanuri intră în conflict, și nu doar din motive economice…

În această alegorie à la Daniel Defoe, Natsuo Kirino urmărește îndeaproape raporturile de forțe ce se nasc într-o comunitate închisă; ea reușește să jongleze admirabil cu umorul și cruzimea, fără să piarda din vedere tema principală: locul femeii japoneze în contemporaneitate. Iată și delicatesa promisă:

”Tragerea la sorţi pentru alegerea noului ei soţ urma să aibă loc la Palatul Imperial. Kiyoko s‑a trezit mai devreme decât de obicei şi a coborât către Odaiba. Micul golf aco­perit cu pietricele negre, atipic pentru zona Pacificului de Sud, i se părea mereu posomorât. Stâncile masive care îl închideau pe cele două laturi creau o senzaţie apăsătoare. Nivelul apei se ridicase şi marea însăşi părea un zid care astupa intrarea în golf. Niciodată nu‑i plăcuse plaja asta, unde se simţea prizonieră. Se împliniseră cinci ani de când reuşise să pună piciorul pe pământ chiar aici, împreună cu soţul său, Takashi, după ce iahtul lor se scufundase. Atunci, în mijlocul furtunii, zărise silueta insulei şi fusese cuprinsă de o bucurie nebună ; însă acum, rămasă captivă, îşi petrecea zilele privind orizontul.

Kiyoko şi‑a scos rochia neagră şi zdrenţuită. Goală, a intrat în mare. Pe alocuri apa era adâncă şi trebuia să fie atentă. Mângâiată de valuri, a păşit pe pietricelele de pe fund şi s‑a spălat pe faţă cu apa călduţă. „Azi joc rolul principal şi trebuie să fiu frumoasă“, şi‑a spus, zâmbind fără voie. Întotdeauna şi oriunde s‑ar fi aflat, avea rolul principal. Pe insulă era în centrul atenţiei şi toţi se între­ceau să‑i intre în graţii. Normal. Dintre cei treizeci şi doi de locuitori ai insulei, ea era singura femeie. Şi‑a pieptănat cu degetele părul încâlcit şi a încercat să‑l prindă cu o algă lunguiaţă care plutea deasupra valurilor. Împlinise de curând patruzeci şi şase de ani, dar, în afară de părul ceva mai rar, nu dădea semne de îmbătrânire. Câte lupte pe viaţă şi pe moarte nu se dăduseră pentru ea, cea de acum ? I‑a venit din nou să zâmbească. Oare câte femei, pe lumea asta, erau la fel de dorite de bărbaţi precum era ea ?

La trei luni după naufragiul lor, valurile au adus la ţărm încă douăzeci şi trei de tineri japonezi, bărbaţi cu toţii. Nişte zilieri angajaţi să facă recensământul cailor sălbatici de pe insula Yonaguni. Treaba lor era să adune bălegarul uscat şi să‑l zdrobească, în căutarea ouălor de paraziţi. O muncă grea, murdară, mirositoare şi prost plătită, care îi scotea din minţi. Au plănuit să evadeze cu o barcă pescă­rească abandonată, dar au fost prinşi de un taifun şi târâţi către insulă. În noaptea în care barca le‑a fost distrusă de valuri, iar ei s‑au salvat înotând până la ţărm, Kiyoko şi Takashi i‑au ajutat, fără o clipă de răgaz. S‑au bucurat că nu mai erau singuri, dar până la urmă a crescut doar numărul prizonierilor de pe insulă. Nu‑i ştiau numele, nici ţara de apartenenţă. Şi tot nu venea nimeni să‑i salveze.

Tinerii au ajuns să‑i spună „Insula Tokyo“. Takashi i‑a luat peste picior şi i‑a făcut nostalgici, dar Kiyoko le‑a înţe­les resemnarea şi dorinţa de a‑şi petrece cât mai plăcut restul zilelor într‑o re‑născocire a locului natal, de vreme ce nu se mai puteau întoarce în cel adevărat. Se împăcase şi ea cu aceeaşi soartă.

A întors capul să privească insula. Era învăluită într‑o vegetaţie deasă, dar nu avea munţi înalţi. Din câte îi poves­tise Takashi, care o explorase, avea forma unui rinichi stri­vit, cu o lungime cam de şapte kilometri şi o lăţime de patru. Nu existau animale periculoase, precum şerpii veni­noşi ori pisicile sălbatice. Creşteau însă mulţi bananieri sălbatici şi cocotieri, iar tuberculii de taro se găseau peste tot, aşa că hrană aveau din belşug. Dacă nu puneau la socoteală faptul că insula era nelocuită şi că nu avea cine să vină să‑i salveze, se putea spune că trăiau în paradis.

Kiyoko a simțit că e privită şi a întors capul. În spatele ei apăruseră trei dintre locuitorii din Hong Kong. Toţi trei îi studiau zâmbind trupul gol. Îi cunoştea din vedere, dar nu le ştia numele. Unul, mai în vârstă, avea o ditamai burta, iar ceilalţi doi, mai tineri, nişte bărbi negre, ca de ţap. Cel cu câţiva dinţi lipsă şi‑a mişcat braţele, mimând rotunjimi feminine. Kiyoko s‑a enervat şi şi‑a întors privirea. Era cea mai grasă de pe insulă. Duceau cu toţii o viaţă plină de lipsuri, dar numai ea se îngrăşa, deşi nu pricepea de ce. Îşi ura trupul scurt şi îndesat, dovada vie că viaţa pe insulă nu‑i pria. În bătaie de joc, Watanabe cel cu limba ascuţită îi spusese că se îngrăşa fiindcă era stimulată de virilitatea din jur. Watanabe fusese exilat de partea cealaltă a insulei, la Tōkaimura, pentru că refuza sistematic să participe la muncile în comun şi toată lumea îl detesta.

Numiseră locul acela „Tōkaimura“ din cauza numeroa­selor butoaie misterioase pe care le‑au găsit acolo. Erau câteva zeci de recipiente mari din aluminiu, cu pereţi groşi şi capace galbene bine sigilate, împrăştiate pe plajă. Mânaţi de curiozitate, unii dintre băieţi au vrut să vadă ce conţin, dar cineva i‑a oprit, strigând că ar putea fi deşeuri radio­active ; au fugit mâncând pământul şi de atunci nimeni nu s‑a mai apropiat de ele. Spre deosebire de Odaiba, pe plaja de la Tōkaimura nisipul alb şi fin se întindea cât vedeai cu ochii. Era mare păcat să nu profite de el, dar se temeau de radiaţii. Se spunea că Watanabe, când şi‑a făcut o dată apariţia la Bukuro, după mai multă vreme, chelise de tot şi‑şi pierduse o parte din dinţi ; de atunci, nimeni n‑a mai îndrăznit să se apropie de acel loc.

Butoaiele de la Tōkaimura le insuflau naufragiaţilor spe­ranţă şi disperare în acelaşi timp. Disperare, pentru că, dacă insula era un fel de groapă de gunoi pentru deşeurile radioactive, toată lumea avea s‑o ocolească ; speranţă, fiindcă cineva ar fi putut veni din nou, cu alte butoaie de aruncat. Până la urmă, vapoare cu deşeuri toxice n‑au mai venit, dar au apărut, în schimb, chinezii.”