Povestea vraciului Arseni începe într-un sat rusesc, în secolul în care Apusul cunoştea binefacerile Renaşterii şi ale tiparului inventat de Gutenberg. Totuşi, în lumea răsăriteană contemporană cu înflorirea artei renascentiste, lumina curiozităţii nu dezvăluia un om aflat în centrul Universului şi al cunoaşterii, ci se rasfrângea peste nuanţele blajine ale unei picturi naive ce înfăţişea cuminţenia fiinţei umane într-un Ev Mediu târziu, cu accente slave, în care deschiderea perspectivei nu era cunoscută, deoarece oamenii cotropiţi de smerenie ţineau mai mult capul în pământul resemnării prevăzătoare şi atemporale. Spre această umanitate se îndreaptă Evgheni Vodolazkin, pregătit să dezvaluie o parte a Europei considerată primitivă şi înapoiată de cei dornici să ia civilizaţia apuseană drept etalon al evoluţiei.

laur_1_produsO revelaţie a literaturii ruse actuale şi o reîntoarcere spre un spaţiu exotic, straniu pentru cei care masoară timpul în ani, nu în milenii, Laur a fost receptat de mulţi cititori şi critici prin trimiterile către simbolurile Ortodoxiei slave şi din picturile lui Andrei Rubliov, dar şi către universul cinematografic al lui Andrei Tarkovski (anumite scene idilice amintesc de începutul filmului Oglinda, iar căutarea unui sens dat existenţei umane şi călătoria initiaţică te trimit să revezi şi să reinterpretezi Călăuza în cheia unei spiritualităţi ruseşti arhaice). La fel ca în filmele în care Tarkovski se joacă ametitor cu limitele dintre prezent şi trecut, cărora le adaugă şi niste reflecţii vizuale despre natura umană prinsă între marile schimbări ale istoriei pe care nu o poate controla, aşa cum se întâmplă în Oglinda, Vodolazkin introduce viziuni halucinante referitoare la evenimentele ce vor aduce Apusul şi Răsăritul mai aproape prin întâlnirea dintre vraciul rus Arseni, cu puteri ieşite din comun, şi pelerinul italian Ambrogio, care va încerca să caute sfârşitul timpului în spaţiul slav. Şi pentru a crea şi mai bine o lume în care timpul nu mai curge respectând ordinea cronologică, Vodolazkin aruncă o sticlă de plastic într-o pădure din secolul al XV-lea.

Deşi romanul urmărește călătoria unui tămăduitor din Rusia medievală spre Ierusalim, Vodolazkin evită misticismul primitiv şi prăpastia dintre iubirea profană şi cea pentru divin, inversând sensul căutarii. În loc să caute izbăvirea pentru a se lepăda, spre final, de păcate, vraciul Arseni îl caută pe Dumnezeu nu pentru a-i cere Lui iertare, ci singurei femei pe care a iubit-o şi de a cărei moarte se face vinovat din cauza fricii de a o pierde. Prezenţa Ustinei devine o fantomă care se cuibăreşte în lumea lui interioară, devenindu-i un Dumnezeu personal. Îi rămâne fidel, iar noua identitate a lui Arseni devine cripta Ustinei, de la care împrumută şi numele de Ustin. În loc să încerce o îndepărtare de cele pământeşti, acceptând condiţia de sfânt pribeag, atribuită de sătenii pe care îi vindecă prin atingere şi prin leacurile sale, Arseni se afundă din ce în ce mai mult în lumea oamenilor, printr-un periplu ce urmeaza calea unui existenţialism ascuns în spatele unei icoane ruseşti, în urma căruia speră să înţeleagă sensul vieţii descoperind iubirea faţă de aproape, introspecţia şi căutarea de sine.

Prin intermediul personajelor sale, Vodolazkin a ridicat vălul fricii pe care o are cititorul admirator al Renaşterii apusene faţă de acea lume slavă, pe care si-o închipuie ca fiind una prinsă în chingile unui Ev Mediu întunecat, bântuit de fanatici şi de figura lui Ivan cel Groaznic. În Laur se vorbeşte despre sfinţenie şi despre înţelepciunea transmisă pe lângă manastiri, mai mult din om în om decât prin scris (deşi există şi pasaje încărcate de trimiteri spre filosofii antici greci), fără a se cădea în patima redării unei lumi sumbre, bântuite de chipurile schimonosite ale disperării şi ale delirului fanatic. Într-o lume roasă de analfabetism şi de inegalităţile sociale întreţinute de o mentalitate feudală, Arseni citeşte despre Alexandru cel Mare şi despre civilizaţia greco-romană, iar alături de tovarăşul său de călătorie, italianul Ambrogio, meditează asupra unor ţinuturi îndepărtate, aflate dincolo de satele ruseşti, pe măsură ce se îndepărtează de influenţa acelui Evului Mediu întunecat din memoria colectivă a Occidentului.

Prin cartea sa, Vodolazkin readuce la suprafaţă o spiritualitate răsăriteana greu de pătruns, în care ideea de sfinţenie se află dincolo de apăsarea unei dogme, de prozelitism sau de ritualul dătător de superstitii, apropiindu-se mai mult de căutarea blândeţii şi amintindu-ţi de cuminţenia senină a picturilor naive sau de oniricul din basmele ruseşti. Este acea sacralitate pe care Arseni o caută prin iertare şi în tăcere, în Celălalt şi în tot ceea ce nu se mai poate spune prin cuvintele de prisos în lipsa unui dialog despre Bine şi Rău, dintre conştiinţă şi iertarea în urma regăsirii iubirii prin renunţare. Scunfundat brusc în abisul celei mai puternice dureri sufleteşti, Arseni nu alege calea iluminării asemenea unui ascet oriental, şi nici a lepădării de tot ceea ce înseamnă omenescul supus greşelii, ci merge pe calea autocunoaşterii, de unde vine acea smerenie lucidă care îi permite să se privească, apoi să privească natura umană fără a o scoate din lumesc, nici măcar atunci când găsirea cauzelor sufleşti ale unor maladii l-ar îndreptăţi.

Subiectul şi tema abordate l-ar fi putut determina pe Vodolazkin să creeze un roman grav, asemenea unei catedrale unde sensul vieţii umane se confundă cu liniştea greoaie şi austeră. Totuşi, Laur nu te copleşeşte, reuşind să-i ofere lecturii candoarea tihnei răspândite într-o casă traditională rusească de mirosul mierii amestecate cu al plantelor aromate folosite de Arseni pentru a obloji răni. Romanul are duioşie, lirism vizual şi încrustaţii de fabulos atunci când viaţa personajelor apare ca înecată în supliciile unei conştiinţe încărcate şi ale unui trup istovit.