Din când în când se întâmplă ca dintre poveştile care trec pe lângă mine zi de zi una să nu-mi dea pace. Mi se înşurubează în minte un personaj sau un loc sau o replică şi nu se dă dusă până când în jurul ei nu reuşesc să construiesc un text.

lavinia-branisteNu am disciplina autorilor profesionişti, nu mă aşez la masă la o anumită oră şi nu mă mutilez impunându-mi să nu mă mişc de acolo până când n-am scris x sute de cuvinte. Mai notez pe bileţele câte un cuvânt sau două sau zece, ca să nu zboare, dar după aceea zboară bileţelul.

Cele mai multe poveşti le trăiesc. Dintre ele apuc să scriu prea puţine.

De când a devenit serioasă faza cu scrisul (şi asta s-a întâmplat când am început să am public, mai exact) şi de când oamenii din jurul meu au ajuns să se teamă să n-ajungă în vreun text, sunt şi eu mult mai atentă la ce se întâmplă în jur şi asta îmi place. E ca atunci când ieşi pe stradă cu aparatul foto şi eşti alert şi atent la detalii, chiar dacă în final n-ai pozat nimic, sau ai pozat ceva ars fiindcă n-ai ştiut să reglezi lumina.

Sunt atentă la oameni, la gesturi, la mici întâmplări (un bob de mac între dinţi – oare să-i spun? sau un sâmbure de măslină ţinut prea mult în gură fiindcă nu ştie ce e de făcut cu el, la un prânz cu colegii sau altele la fel de mici sau un pic mai mari). Dar nu pentru c-aş încerca să mă folosesc de astea, nu pentru că le vânez, ci pentru că mi s-a creat un reflex care mă duce spre ceva ce-mi place.

După fiecare fază stânjenitoare sau nasoală sau chiar dureroasă mă întreb ce-am învăţat din asta, deşi aproape de fiecare dată răspunsul este că nimic, desigur. Dar consolarea e de fiecare dată că măcar pot s-o folosesc într-un text.

Escapada e o carte care m-a salvat într-un fel, fiindcă a venit într-un moment în care toate erau la pământ pentru mine. Simţeam că trebuie să mi se întâmple ceva bun şi ăsta era lucrul cel mai la îndemână şi cel mai în puterea mea, aşa că am decis să adun textele din ultimii trei ani şi să pun cap la cap o carte. Ea trebuia să apară acum şi nu mai târziu, aşa că a apărut acum, cu toate imperfecţiunile pe care n-am mai fost în stare să le remediez.

Aş fi fost extrem de dezamăgită dacă editura mi-ar fi refuzat-o. O altă variată, pregătită pentru alţii, ar fi fost cu totul altfel şi ar fi apărut altcândva, într-un moment în care poate n-avea ce gol să umple.

Acum e la tipar (n.r. între timp cartea a apărut pe piață) şi mă simt de parcă am născut şi aştept să mi-l aducă, să-i număr degetele de la picioare. E genul ăla de nerăbdare.

E o carte care-mi face bine, deşi cred că nu sunt chiar pe deplin conştientă, cred că prietenii mei se bucură de ea mai mult decât mine. Se bucură să descopere acolo frânturi de dialoguri la care au fost martori sau să recunoască în cutare secvenţă ceva din stilul meu de a vorbi, de a remarca. Mă văd pe mine acolo şi se bucură.

Şi poate după un timp, îndelungat probabil, o să mă bucur şi eu la fel când o să mă descopăr pe mine, cea de acum.

 

…și cele 10 cărţi favorite

În urmă cu un an am redescoperit literatura pentru copii. Am ajuns să apreciez imaginaţia şi inteligenţa anumitor autori de cărţi pentru copii şi am înţeles ce libertate minunată îţi oferă, dacă eşti scriitor. Mi-ar plăcea să încerc şi eu cândva. Până să ajung acolo, însă, citesc. Am făcut o listă cu zece din cărţile pentru copii care mi-au plăcut cel mai mult din ce-am citit în ultimul an. Nu sunt neapărat în această ordine, ar fi un chin să fac un top.

1. Povestea unchilui Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaş („the lion who shot back”, mai exact, în engleză), pe scurt Lafcadio, de Shel Silverstein, cu ilustraţiile autorului. Un leu ajunge din întâmplare în posesia unei puşti şi devine vânător de vânători. Un leu care devine aproape om şi apoi leu din nou, la fel de singur la sfârşit cum era şi la început.

2. Vama fantomă, de Norton Juster, al cărui tată era român şi care a scris câteva cuvinte special pentru ediţia în limba română a cărţii. Un băieţel primeşte în dar o maşină şi, odată urcat la volan, trece de o vamă şi intră într-o lume în care va primi răspunsuri delicios de absurde la marile întrebări absurde ale vieţii.

3. Winnie the Pooh şi tot ce urmează după el, pentru că A.A.Milne scrie adorabil.

4. Cometă în Momilandia, de Tove Jansson, cu desenele autoarei. Pentru personajele carismatice şi mai ales pentru cuplul momimama şi momitata.

5. Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, de Kate DiCamillo. Cea mai frumoasă carte pe care am tradus-o eu, despre un iepure de porţelan, pe care stăpâna sa, o fetiţă pe nume Abilene, îl scapă de pe vapor. Iepurele ajunge pe fundul oceanului, dar o suită de întâmplări îl vor aduce printre oameni, unde trebuie să-şi găsească din nou locul. După ce-şi va fi învăţat lecţia, desigur.

6. Ne vedem la Arcă, la 8 (An der Arche um Acht) de Ulrich Hub. Vine Potopul. Se pregăteşte Arca. Porumbelul duce animalelor câte două bilete. Dar pinguinii sunt trei! Cum să facă să-l strecoare şi pe prietenul lor mai mic? (Atenţie, dialoguri despre Dumnezeu.)

7. Charlie şi marele ascensor de sticlă, de Roald Dahl. Pentru personajul Vermicious Knid with the Purple Behind, un vierme cosmic ce atacă ascensorul pornit în spaţiu. (Dacă numele lui Roald Dahl pur şi simplu n-ar fi cumva de-ajuns.)

8. Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă, de Michael Ende, pentru Uriaşul Părelnic şi bonzii din Mandala, care-şi salută regele aruncându-se pe burtă în faţa lui.

9. Room on the Broom, de Julia Donaldson, cu ilustraţii de Alex Scheffler. Pentru că rar mi-a fost dat să mai aud poezie atât de melodioasă, şi să citesc o poveste atât de bine articulată în atât de puţine cuvinte.

10. Vrăjitoarea Yoli-Zoli şi Pulberea de Alandala, de Valirica Grigore, cu ilustraţiii de Irina Dobrescu. Cel mai mult şi mai mult pentru ilustraţiile Irinei, care face treabă atât de bună.

Imagine: http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/