1Q84 merită să fie un bestseller. A vândut în Japonia câteva sute de mii în primele săptămâni. Haruki Murakami e unul dintre acei autori (foarte rari) bine vânduţi pe merit. Mijloace simple, naraţiuni cristaline (asta atunci când le ies cărţile, uneori mai dau şi ei greş, iar Haruki Murakami a furnizat şi decepţii, nici o grijă), personaje memorabile, pic de orgoliu. Ambiguitatea artistică, stilul sunt puse la picioarele mele, ale cititorului. Ştiu că e ipocrit, că scriitorii nu sunt decât megalomani camuflaţi în diverse forme care vor să-ţi „cumpere” forme de veneraţie. Dar unora le iese.
Cultura pop stăpânită la perfecţie, ăsta e unul dintre secrete. Şi nu prin referinţe sufocante, ci prin linii ferme – credinţa în ambalajul de efect, în găselniţa simplă purtătoare de mesaj complex, total. Murakami nu crede în biserici ale literaturii, crede în pop.
În 1Q84 se duc două poveşti paralele care apoi încep să se tot întretaie, una a asasinei de lux Aomame, cealaltă a unui prof de mate cu ambiţii de scriitor, Tengo. (Mai mereu la Murakami, veţi găsi cuplul geek – femeie fatală). Q-ul din titlu este „9” în pronunţie japoneză („kew”), dar şi indicatorul principal al unor lumi paralele în anul orwellian 1984.
Poveştile celor două personaje principale au ceva esenţial-murakamian: rutina. În ciuda stranietăţii unor episoade, totul se bazează pe o recurenţă atentă a ticurilor, gândurilor, reflexelor personajelor principale. Găsiţi repetate scene, fraze, situaţii. Tengo găteşte meticulos (vă veţi alege cu cîteva reţete interesante descrise minuţios), iar masajul practicat de Aomame vă va întinde şi vouă muşchii.
Trecerea din regimul jurnalistic al descrierii unei facţiuni de stînga radicale, în limbajul codat, sectant, al “cunoscătorilor” secretului (existenţa Oamenilor Mici şi a celor două lumi paralele) este iarăşi spectaculoasă. Să nu uităm că a scris o minunată carte, Underground – documentar despre atacurile cu gaz sarin la metrou, în Tokyo.
Pedofilia liderului sectei ca vină totală şi motiv de răzbunare supremă devine un act incert atunci când eroina pătrunde în lumea lui de interstiţiu – Aomame îşi uită practic ura pentru abuzatorul de copii. Scriitorul jonglează atent cu psihologia personajelor, dar şi a cititorului. Nu am văzut până acum titluri indignate despre duritatea unor scene – contactul liderului sectei cu lumea Oamenilor Mici are loc prin violarea unor fetiţe -, deşi am văzut scandaluri “literare” din mult mai puţin.
Murakami îşi plasează eficient faliile i-reale în lumea-aşa-cum-o-ştim. Ba chiar unele ajung să aibă efect de product placement. Exemplu: ascultarea, pe la începutul romanului, a Sinfoniettei lui Janacek într-un taxi, pe o autostradă ultraaglomerată. (Drept urmare, CD-ul cu Janacek s-a vândut în Japonia, într-o săptămână de la lansare, în 6000 de bucăţi, număr impresionant pentru un compozitor cam uitat).
E la un moment dat pomenită de un personaj Creanga de aur a lui Frazer. În încercarea de a explica prezenţa a două lumi, 1984 şi 1Q84, sunt amintite obiceiurile unor popoare străvechi care-şi asasinau sângeros regele pentru restabilirea echilibrului. Nu mă pricep la mituri, dar e clar că pop-cultura are în centru fascinaţia pentru “echilibru”. Forţele întunecate şi forţele binelui se balansează periculos, dar funcţionează după legea acţiunii şi reacţiunii, nici o faptă nu rămâne fără o compensare. Reversul periculos, inversarea polilor, binele şi răul schimbă rolurile într-un ritm nebun. Gândiţi-vă numai la ambiguităţile din destinele supereroilor.
Murakami în cărţile lui bune se citeşte în stilul smuls. Chiar dacă-s două volume, ritmul se accelerează şi în cazul unui cititor destul de lent (cum sunt şi eu). Autorul îţi permite turbo-lectura, te îndeamnă să-l consumi rapid pentru că ştie că digerarea propriu-zisă a cărţii se face tot în regim “pop”, fredonare, incantaţie, autohipnoză. Un Murakami bun, deci, citiţi-l.