Cimbrul de vară (de cultură)  şi  cimbrul de iarnă peren (adevărat), din familia Lamiaceae (menta), este originar din zona mediteraneană, fiind în prezent cultivat și în Europa centrală, Asia, sudul Africii şi în America centrală. Cimbrul de vară era folosit încă de pe vremea romanilor în bucătărie pentru gătit dar şi ca plantă  medicinală. De asemenea, îi erau atribuite puteri afrodisiace, până în Evul mediu, documentele medicinale atestând că era prescris pentru păstrarea fidelităţii şi potenţei sexuale pentru cuplurile căsătorite. Cimbrul de iarnă peren este o plantă a cărei numele provine din grecescul thimos, ce simbolizează energia şi forţa. Era folosit de vechi greci pentru afumarea cărnurilor, dar şi pentru arderea în temple, iar legionarii romani în foloseau la îmbăiere înainte de luptă, pentru curaj şi putere, sau pentru purificarea aerului în spitalele de campanie, dar şi ca aromă pentru brânzeturi sau lichioruri. Egiptenii foloseau cimbrul pentru îmbălsămarea mumiilor, folosind capacitatea antimicrobiană şi antifungică excepţională a extractelor de cimbru.

Forma vegetativă de utilizare: Cimbrul de vară este o plantă anuală ce creşte până la înălţimea de 50 de centimetri, cu frunze verzi-închis, lanceolate lungi cu perişori fini albi pe margini. Planta este recoltata verde înainte de înflorire când aroma este maximă. Este un foarte bun pesticid natural, plantele din jur fiind protejate de atacul insectelor (fasolea, vinetele, etc). Cimbrul de iarnă  este o plantă perenă, mereu verde, cu înălţime de 20-30 de centimetri, cu frunze mici verde închis şi cu miros puternic aromatic.

Indicaţii de utilizare: Cimbrul de iarnă este o sursă deosebită de fier organic uşor asimilabil, fiind folosit intens în bucătăriile mediteraneene şi în cele arabe, pentru condimentarea alimentelor din carne sau a supelor. Intră în componenţa amestecului de plante aromatice cunoscute în Franța ca Herbes de Provence, format din: cimbru de vară, cimbru de iarnă, rozmarin, oregano şi lavandă. Amestecul se face cu plante uscate şi este indicat să se folosească la începutul gătirii alimentelor, pentru că cimbrul, în general, lasă aroma în alimente mai greu decât celelalte componente. Cimbrul de iarnă are un miros intens, este picant şi are aromă distinctivă de răşină. Înainte de a fi folosit la gătit, frunzele sau partea uscată a inflorescenţei se desprind de pe ramuri cu ajutorul unei furculiţe. Este un condiment excelent pentru mâncărurile din carne sau afumături, varză, pește sau supe aromate, dar şi în prezenţa legumelor cum ar fi dovlecii sau roşiile, fasolea, ciupercile, cartofii. Este preferat de bucătarii marilor restaurante pentru că reduce balonarea postprandială (după prânz) şi creează plăcerea unei mese îmbelşugate fără senzaţiile de disconfort abdominal ce apar de obicei după mese consistente.

Efectele terapeutice: Uleiul esenţial din cimbru este reprezentat de timol, o substanţă albă, cristalină, cu miros aromatic plăcut şi puternice proprietăți antiseptice, puţin solubil în apă, dar extrem de solubil în alcool şi solvenţi organici (eter, cloroform, toluen). Înainte de apariţia antibioticelor moderne era folosit pentru impregnarea bandajelor medicale, acest fapt fiind de fapt o extensie din timpul Egiptului antic, când asemenea feşe de pânză erau folosite la îmbălsămarea mumiilor.

Ceaiul de cimbru, obţinut prin infuzare ,este foarte activ în combaterea tusei şi a bronşitelor, iar gargara efectuată de 3-6 ori pe zi este foarte eficientă împotriva inflamaţiilor gâtului şi a faringelui.

Deoarece are efect asupra musculaturii netede a traheei, relaxand-o, este unul din cei 599 de aditivi folosiţi pentru a optimiza aroma ţigaretelor.

Infecţiile fungice la nivelul unghiilor sunt controlate şi eliminate deosebit de uşor prin  aplicarea de 2-3 ori/ zi  a extractelor uleioase/apoase de cimbru, după ce în prealabil s-a efectuat toaletarea zonelor.

Poate fi utilizat în stoparea dezvoltării mucegaiurilor în interiorul coloniilor de albine sau în tratarea cărţilor vechi, atacate de mucegaiuri (inainte de re-legarea lor, paginile sunt ţinute în spaţii închise în prezenţa cristalelor de  timol).

Cel de al doilea fenol monoterpenoid, conţinut de cimbru este carvacrolul, cu structură asemănătoare cu timolul dar fără cele trei grupări metilice. Cimbrul de vară conţine până la 75 % carvacol din totalulul uleiului, în timp ce cimbrul de iarnă contine  doar 45 % carvacol. Are miros de oregano şi este componentul principalal uleiului din Origanum vulgare. Se apreciază că proprietăţile sale antibacteriene sunt datorate acţiunii sale de distrugere a membranei celulare a  bacteriilor.