Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) era considerat o plantă sfântă, atât de către egipteni, cât şi de greci şi romani şi în lipsa tămâiei care era scumpă, era folosit pentru ardere în templele antice. Rosmarinus în limba latină înseamnă rouă de mare şi era oferit ca ofrandă Afroditei, zeiţa frumuseţii, a senzualităţii şi a dragostei, la vechii greci. Era ars, de asemenea, în camerele de spital, leprozerii sau în camerele invalizilor, pentru a purifica aerul.  În timpul perioadelor de ciumă era purtat de populaţie în săculeți, la gât, pentru protecţie împotriva bolii. Această plantă însoţea individul de la naştere (o ramură de rozmarin era pusă în leagăn) și căsătorie (cununi de rozmarin erau purtate de miri), până la moarte. Ca un simbol al dragostei, frumuseţii şi credinţei în stabilitatea cuplului, se planta o tufă de rozmarin în grădina casei, care era îngrijită pe parcursul întregii vieţi.

Forma vegetativă de utilizare: Rozmarinul este un arbust mereu verde, cu frunze înguste de culoare închisă pe faţă şi albicioase pe spate, cu miros puternic de răşină. Florile au culoarea albastru deschis cu zone alburii, cu miros asemănător cu cel al coniferelor. Tolerează bine seceta, dar sunt sensibile la căldură, aromele fiind mult mai puternice la rozmarinul care crește în regiuni însorite.  Nu rezistă la îngheţ şi la excesul de apă.

Indicaţii de utilizare: Sunt utilizate frunzele, atât cele verzi cât şi cele uscate, ca aromatizanţi  în mâncărurile de tip mediteranean. Rozmarinul este foarte concentrat  în  fier, calciu şi vitaminele din complexul B (B 6).  Gustul său este aromat cu nuanţe de răşină. După uscare este indicat să se folosească cantităţi reduse în mâncăruri, deoarece gustul său devine uşor amar şi destul de iute. Asezonează cu multă eficiență vânatul, carnea de miel şi cea de porc sau pui, iar legumele (roşiile, dovleceii şi fasolea) primesc calităţi gustative  superioare. Ramurile de rozmarin se pun de la începutul preparării în mâncăruri şi se scot înante de a fi servite. Se asociază excelent cu usturoiul şi cu cimbrul. Uleiurile şi oţetul alimentar cu gust de rozmarin se prepară simplu, prin introducerea  a două – trei rămurele proaspete de rozmarin în sticla de ulei sau de oţet, care după o săptămână primeşte gustul delicat al rozmarinului.

Efectele terapeutice: Polifenolii flavonoizi (acidul rosmarinic), camforul (20 % din substanţa uscată a frunzelor de rozmarin), taninii astringenţi, ajută la normalizarea activităţii nervoase şi a circulaţiei sanguine periferice (activarea circulaţiei periferice la nivelul scalpului, cu regenerarea folicului pilos şi a firului de păr). Stimulează secreţia biliară şi secreţia enzimelor digestive, optimizând parametrii de digerare a alimentelor. Sunt studii care au demonstat că acidul carnosic, conţinut de rozmarin, poate proteja activitatea cerebrală de radicalii liberi, proprietate cunoscută a polifenolilor flavonoizi. Alte studii recente la nivel european au arătat că principiile chimici din rozmarin pot interfera şi bloca absorbția fierului în organism, atunci când este consumat de persoane care au deficiențe de absorbţie a fierului, urmate de anemii. Au fost, de asemenea, depistate reacţii alegice ale pielii când sunt utilizate în alimentaţie preparate condimentate cu rozmarin (rezultate neconcludente). Datorită proprietăţilor sale de stimulare a cortico-suprarenalelor  are efecte afrodisiace dar şi în metabolismul grăsimilor circulante.

Precauțiuni în utilizare:  Femeile însărcinate şi cele care alăptează trebuie să consume cantităţi scăzute din acest condiment, iar persoanele cu crize de epilepsie trebuie să îl evite pe cât posibil, deoarece uleiul de rozmarin poate declanşa o criză epileptică.