Lucarna a fost primul roman scris de Saramago. Nu a ieşit din tipar decât după şaizeci de ani de la trimiterea paginilor către o editură. Laureatul Premiului Nobel (1998) a lăsat manuscrisul, la care lucra în timpul nopţii, după-ncheierea programului de lucru impus de o slujbă măruntă, dar nu a primit niciun răspuns legat de posibilitatea editării. Ignorarea “copilului” său literar a lăsat în urmă o mare durere, peste care nu a mai trecut niciodată, în ciuda succesului din anii următori.

Lucarna era copilul abandonat de care părintele îşi aminteşte mereu, indiferent de momentele fericite aduse de ceilalţi. Redescoperind manuscrisul, la sfârşitul anilor ’80, un reprezentant al editurii l-a contactat pentru a-i da răspunsul afirmativ, atât de mult aşteptat cu zeci de ani în urmă. Dar Saramago a schimbat proverbul. „Decât mai târziu, mai bine niciodată!“, şi a refuzat publicarea cărţii. Abia după moartea scriitorului, Pilar del Rio, soţia lui, le-a redat cititorilor acest manuscris. Ce-a urmat? Fascinaţia publicului în faţa unor personaje bine conturate, a unei analize psihologice şi a unei scriituri mature, deşi asista la debutul aspirantului fără şcoală, aşa cum era văzut Saramago. În Lucarna, mulţi vor descoperi  tipologiile umane transformate şi reinterpretate în viitoarele romane ale scriitorului, aşadar,  debutul a fost o fereastră spre o viitoare lume acaparantă, plină de tâlc, personaje biblice înconjurate de noi înţelesuri şi drame prelinse în metafore.

Lucarna este dovada unei culturi literare variate, pe care Saramago şi-a însuşit-o mai mult de unul singur, căutand sensuri în scrierile clasicilor, invocaţi şi de personajele sale în orele solitare, de cumpănă existenţială. În acest roman, scriitorul descrie capcanele şi otravurile traiului conjugal secătuit de afecţiune. Imaginea de ansamblu este fragmentată în atâtea centre de interes câte vieţi paralele sunt derulate în apartamentele unui imobil vechi din Lisabona anilor ’50. Dramele sunt prezentate prin alternanţa capitolelor dedicate fiecărui cuplu din spatele uşilor care delimitează spaţiul familial. Relaţiile sufocante dintre soţi capătă explicaţii adânci, dar prea curajoase pentru acea perioadă, iar legăturile dintre părinţi şi copii trădează conflictul dintre generaţii. Pentru copii începe o nouă societate, aceştia reuşind să anticipeze compromisurile unor moravuri dublicitare printr-o luciditate abandonată de parinţi. În schimb, locatarii mai în vârstă asistă neputincioşi la sfârşitul unei lumi, deşi nu vor să-l ia în seamă, recurgând la iluziile respinse de cei tineri.

Personajele conturate de Saramago aduc puţin din atmosfera cehoviană în spaţiul artistic lusitan. Întâlnim acelaşi refuz al “maturilor” de a privi decăderea iminentă a propriei fiinţe prin luarea unor hotărâri neasumate ulterior, când sunt raportate la realitate, şi aceeaşi dorinţă de a evada, de a lăsa în urmă o lume încremenită, des întâlnită la personajele tinere din scrierile unor clasici ruşi.

Lucarna, fereastra unei mansarde, permite o eliberare vizuală, orientând privirea spre cer sau, cu puţin efort, spre lumea exterioară casei, văzută de proprietar de la înălţime. Lucarna din opera lui Saramago este orientată spre interiorul clădirii în care îşi duc viaţa locatarii, unii plictisiţi, înrăiţi de meschinariile zilnice, alţii visători, mereu victimele bârfelor venite din partea nemulţumiţilor. Tipologiile umane variate şi vocea unui narator care pare să treacă, invizibil, dintr-un apartament în altul, exact când sunt în toi discuţiile aprinse, îi dau cititorului impresia că are în faţă macheta unei locuinţe din vechea Lisabonă, unde mişună figurine însufleţite, pe care le poate urmări prin fereastra de pe acoperiş. Ce poate vedea? Un furnicar de suflete frământate şi grele, uneori neputincioase, alteori furioase, revoltate. Sunt acele suflete care animă o viaţă de pe azi pe mâine, pompând, cândva, mai multe vise decât puteau fi realizate. Odată revărsate, au fost uitate sau dezmembrate în dorinţe mai mici, aşa cum visul unuia dintre personaje de-a scăpa din singurătatea în sânul familiei care-l respingea s-a restrâns la trei luni de libertate, prin absenţa celor ce-l ignorau.

Multe scene ale romanului ar fi putut alcătui o piesă de teatru. Dialogurile, gesturile şi mimica descrisă expresiv de Saramago nu-i permit cititorului sa ocolească pasaje, să-şi lase atenţia momită de orice alt element din jur, aşa cum nici spectatorul implicat emoţional nu-şi poate lua ochii de la scenă. Bătrânul Silvestre, un cizmar idealist care vrea să-şi alunge singurătatea prin compasiunea faţă de chiriaşul său, ţinându-i lecţii de iubire faţă de aproape, Justina, soţia unui bărbat primitiv, înveninată de lipsa candorii şi de resentimente, Isaura şi Adriana, două surori ce-au tânjit, fiecare în felul ei, după apropierea erotică, prin care sperau să poată scăpa dintr-un mediu îmbătrânit, Lidia, amanta întreţinută, bârfită pe la colţuri de vecinii dornici să urmărească programul de vizită al iubitului mai în vârstă, de la care fata unor locatari contrariaţi asteaptă un loc de muncă mai bine plătit, Abel, un hoinar ce vrea să taie orice tentacul al rutinei conjugale şi Emilio, un vânzător ambulant, criticat de soţia lui venită din Spania şi rămasă cu nostalgia ţării natale, vor naşte replici tăioase, observaţii care scot la iveala fragilitatea celor ce s-au abandonat unii pe alţii şi dialoguri în spatele cărora personajele îşi ascund slăbiciunile şi tentaţia autoamăgirii.

Înainte de-a-şi spune unii altora minciuni, protagoniştii lui Saramago se mint pe sine. Şi-ar putea găsi refugiul în simplitatea unei linişti familiale, în relaţia cu aproapele, dar vor alege mereu nişte replici umilitoare sau remarci moraliste prin care să-şi proiecteze dorinţele vinovate, nerecunoscute. În loc de candoare îşi împart nefericirea prin jocuri psihologice de tip câştigător-păgubit, victimă-persecutor, respectabil-depravat. Nu mai percep acele variaţii de culoare născute din înţelegerea celuilalt, a dificultăţilor ce l-au adus într-un anumit punct al vieţii sale amare, ci văd numai dualităţi, sperând că-şi vor negocia bine locul astfel încât să fie văzuţi de ceilalţi doar în partea luminoasă, a certitudinilor, scăpaţi din umbrele greşelilor.

În ciuda unei neîmpliniri care întunecă viaţa personajelor, Saramago a vrut, probabil, să evite un traseu satiric fără întoarcere, dorind să vorbeasca despre nevoia oamenilor de a primi afecţiune şi de a vorbi despre iubire fără a fi luaţi în râs. Deşi meschinăriile zilnice le-au determinat să-şi reprime nevoia de-a-şi exprima trăirile, aşa cum pudicul se învăluie în multe straturi de mecanisme defensive pentru a nu fi expus, deasupra lor se zbat cuvintele duioase ale cizmarului Silvestre, ce-i vorbeşte mai-tânărului Abel despre importanţa iubirii. Acest dialog împrăştie pâcla sumbră a tristeţii în care se afundau cu mânie ceilalţi locatari şi încheie meditativ drumul narativ ce s-ar fi putut opri la un realism brut, aproape balzacian, şi care nu le-ar fi permis unor astfel de personaje să-şi ridice ochii pentru a vedea lucarna, acea fereastră (simbolică) spre o dimensiune umană aflată deasupra unor preocupări legate de supravieţuirea prin avantaje mărunte, clevetiri şi putere în micul spaţiu conjugal.