Una din vorbele preferate ale bunicului meu, Moşu, cum îi spuneam, era: „Cine şi-o adus aminte?“. Şi de cele mai multe ori nu se referea la lucruri care s-au întâmplat, ci la lucruri noi, neaşteptate şi neanunţate. Adică nu spunea „Cine şi-o adus aminte că trebuia să cumper pâine “, ci, să zicem „Cine şi-o adus aminte c-o să vină şi revoluţia?“. Acest „cine şi-o adus aminte că…“ ajunsese să înlocuiască definitiv mai puţin poeticul „cine s-o gândit că… “. Mi-a luat ani buni să înţeleg expresia lui Moşu în toată frumuseţea ei, de fapt cred că abia încep s-o înţeleg. Dar cred că asta încerc să fac, să scriu ca să-mi aduc aminte de lucruri înainte ca ele să se întâmple pe neaşteptate. Spre exemplu, în romanul la care lucrez acum, scriu ca să-mi aduc aminte că dragostea trebuie îngrijită, cu alte cuvinte scriu ca să nu ajung să-mi spun „Cine şi-o adus aminte că trebuia să avem grijă şi de dragoste? “. Partea bună e că, de când am descoperit că amintirea a ceea ce nu s-a întâmplat încă e ceea ce mă mişcă cel mai tare la/în scris, am reuşit să fac pace între ipostaza mea de scriitor şi cele de soţie, fiică, angajată, prietenă, etc.  Pentru că, înainte să-mi aduc aminte, am crezut multă vreme că e dreptul meu să fiu lăsată să scriu. Când nu reuşeam să scriu, sau nu aveam timp, sau nu aveam inspiraţie (cine şi-o adus aminte că poate n-aveam nimic de zis?), mi se părea că mă ţine în loc spălatul vaselor. Că fericirea conjugală mă banalizează. Că prietenii se traduc în ore furate scrisului. Că jobul a fost inventat de cineva extrem de invidios pe marele meu talent literar, şi că toţi cei care mă îndeamnă să mă las de fumat nu vor decât să mă despartă de inspiraţie. Dar acum că Uranus tocmai a ieşit din zodia Balanţei, sau poate pur şi simplu pentru că am îmbătrânit, cred că sunt pe cale să-mi conturez propriul meu pariu: dacă se adevereşte că posteritatea nu există (pentru mine), cel puţin îmi aduc aminte, scriind, cum vreau să fiu (atunci când nu scriu).

 

Carte de vizită:
Maria Manolescu Borşa (1980), prozator şi dramaturg. A absolvit Masterul de Dramaturgie U.N.A.T.C.  A debutat cu romanul Halterofilul din Vitan (Polirom 2006). A câştigat concursul dramAcum  în 2007 cu piesele With a little help from my friends (regia Radu Apostol, Teatrul Naţional Iaşi, 2007) şi Sado-Maso Blues Bar (regia Gianina Cărbunariu, Teatrul Foarte Mic Bucureşti, 2007). În 2007 a participat la Rezidenţa de Dramaturgie Royal Court Theatre, scriind piesa Nu sunt Iisus Hristos. Alte piese jucate: Re:Re:Re:Hamlet (Teatrul Bulandra, 2008, în cadrul proiectului Blog the Theatre) şi Ca pe tine însuţi (Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, 2010. www.capetineinsuti.ro), ambele în regia lui Radu ApostolÎn 2011, piesa Ca pe tine însuţi este publicată la Editura LiterNet.

În 2010 publică romanul Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (Editura Cartea Românească 2010). Prezentă în antologiile Iubirrre (Editura Vellant, 2011), Ochelarii de fum. Antologie de proză contemporană (Editura Cartex, 2011) şi Primul meu porno (Editura Art, 2011).  Piesele ei au avut parte de lecturi publice la Londra, Istanbul, New York, Tel Aviv, Berlin. Mai multe pe www.mariamanolescu.ro.