Meg Wolitzer s-a născut în 1959 la New York. Mama ei este romancieră, iar tatăl său, psiholog. Wolitzer a scris primul ei roman, Sleepwalking, o poveste despre trei fete obsedate de poezie și moarte, pe când era studentă la Brown University. A predat scrierea creativă la Universitatea din Iowa și la Skidmore College, iar în prezent predă cursuri de master la Stony Brook Southampton. Printre cărțile sale se mai numără The Uncoupling, The Ten-Year Nap, The Position.

Romanul pentru adolescenți Belzhar a fost primul său volum tradus în română, la editura Trei. A urmat Interesanții, carte care a fost bestseller New York Times, Washington Post și Chicago Tribune, fiind adaptată pentru televiziune, iar Soția a fost ecranizat la Hollywood de Björn Runge, cu Glenn Close și Jonathan Price în rolurile principale. Încântător și profund, subtil și ingenios, cel mai recent roman al lui Meg Wolitzer, Puterea femeilor, este despre putere și influență, feminitate și ambiție.

La editura Trei am început publicarea operelor dumneavoastră cu Belzhar, un extraordinar roman pentru adolescenți care a câștigat mulți fani. Cum ați scris acest roman care vă leagă atât de mult de Sylvia Plath?

MW: Mai întâi de toate, mulțumesc pentru invitație. Când am scris Belzhar mi-am dorit foarte mult să mă conectez la sinele meu adolescentin, tânăr. Unul dintre lucrurile la care m-am gândit amintindu-mi acea perioadă a fost lectura singurului roman scris de Sylvia Plath, The Bel Jar (Clopotul de sticlă). Eram în tren și prietena mea mi l-a recomandat. Citindu-l mi-am zis că e prea multă durere și suferință acolo. Și eu nu am trăit durerea sau suferința de acel gen, dar fiecare dintre noi are propriile încercări. Mi-am dat seama că prin scris poți exprima cele mai profunde sentimente, uneori chiar și pe acelea despre care nu vrei să vorbești deschis sau te temi să o faci; ai nevoie de cineva de încredere. Unii chiar nu pot. Dar scrisul este un mod de a ”vorbi” despre ceea ce te apasă, iar Sylvia Plath a făcut asta. Eu i-am citit romanul când aveam 14 ani și nu am uitat niciodată ce am simțit atunci.  

Ați studiat în același loc, la Smith College.

MW: Da, eu am început acolo și apoi m-am transferat la Brown. Dar în acei doi ani la Smith parcă i se simțea prezența. A scris foarte mult cât a fost studentă acolo. În anii ’50 era altfel, Plath îi scria scrisori mamei ei aproape în fiecare zi, ceea ce eu nu am făcut, recunosc. Și jurnalele, toate sunt în bibliotecă, tomuri întregi de jurnale. E totul acolo și poți să afli exact cum a fost viața ei. 

Înainte de Belzhar ați scris ficțiune pentru adulți. Cum a fost trecerea la ficțiunea pentru adolescenți – a fost dificilă, ați schimbat ceva în stilul dumneavoastră?

MW: N-a fost atât de greu pe cât s-ar crede. Eu simt că ne păstrăm sinele mai tânăr în interior, suntem ca niște păpuși Matrioșka și ne amintim lucruri, gen ”prima dată când…”. Iar să scrii pentru adolescenți e ca și când ai scrie despre acea ”prima dată”: prima dată când am făcut…, prima dată când mi-am dat seama că… Toate acestea erau în mine. Dar întrebarea despre diferența dintre stiluri. Când scriu pentru adulți mă las purtată de val, iar pentru tineri, o lungă perioadă internalizez. Cel puțin la Belzhar, scris la persoana întâi, despre o fată care nu poate trece peste pierderea tragică a prietenului ei – fiind trimisă la o școală pentru adolescenți dotați, dar cu anumite tulburări – și are nevoie să-și spună povestea, să o scoată la lumină. Cred că uneori sunt mai relaxată când scriu la persoana a treia, pentru adulți. Poate că este vorba doar de cât durează până ajung acolo. 

Al doilea roman publicat de noi a fost Interesanții, un bildungsroman. M-a fascinate universul pe care l-ați creat, cu atâtea personaje, situații de viață, suferință, iubire, nesiguranță. Cred că a fost complicat să combinați atâtea ingrediente.

MW : A fost o carte greu de scris, structural. Nu-mi place să îmi fac planuri, dar de la un moment dat încolo a trebuit să clarific cronologia: suntem în 1974, apoi în 1989…pentru că romanul se întinde pe vreo 40 de ani, urmărind un grup de adolescenți până la maturitate. Nu sunt bună cu cifrele. De obicei nu fac așa. De exemplu, la romanul Soția, care începe în anii ’50 la Smith College…nu știu, ați văzut filmul, a rulat în România?

Nu a fost în cinematografe, dar l-am văzut.

MW: Personajele erau de vârsta mea. Ei bine, e complicat, pentru că nu e o narațiune liniară, are salturi în timp.

Acum am o întrebare despre mama dumneavoastră, știu că a debutat la 44 de ani, în timpul mișcării feministe din anii ‘70. V-a influențat alegerea de a deveni scriitoare?

MW: Da. Pentru că mi-a arătat că se poate. De fapt, am avut o experiență pe care am inclus-o în Interesanții: eram la o lectură publică și o spectatoare mi-a spus că fiica ei vrea să fie dramaturg și ea știe cât de greu se reușește în acel domeniu, mai ales dacă ești femeie. M-a întrebat ce să o sfătuiască. Am întrebat-o dacă fiica ei e talentată, mi-a spus că da și că e tot ce-și dorește. Atunci i-am răspuns că asta e minunat, s-o încurajeze, pentru că lumea o s-o dezamăgească, dar mama ei niciodată. Pe mine mama m-a susținut și cred că acesta este un motiv pentru care am reușit să fiu scriitoare și îi sunt foarte recunoscătoare. Ea nu a fost la facultate, nu a avut o educație formală, părinții ei nu au considerat că e important, așa că s-a autoeducat. Citește enorm și este unul dintre cei mai străluciți oameni pe care îi cunosc. În copilărie îi arătam poveștile scrise de mine – erau îngrozitoare – și ea mă încuraja sau mă critica și astfel am învățat destul de multe. Așadar, da, pentru mine a fost un model.

Ați pus ceva din viața sau personalitatea mamei dumneavoastră în Soția?

MW: Singurul lucru pe care l-am pus în Soția, dacă mă gândesc, e ceva ce i s-a întâmplat când a publicat primul roman. Unul dintre critici a spus despre ea că este casnica transformată în romancieră. Ea glumea, spunând că parcă ar fi Clark Kent care intră într-o cabină telefonică și iese Superman: ”O casnică, vai, cum se poate?”. Ca și când oamenii nu ar avea povești de viață. A fost o remarcă nepotrivită, și ea a crezut la fel. În rest, Soția e invenție, inventez toate romanele, nu-mi pun în ele viața, poate doar un catalizator, ca în Interesanții: am fost și eu într-o tabără de vară ca aceea din carte, dar nu am trăit apoi nimic din ce se întâmplă acolo. Ceva din ea am pus acolo.

Ce ați simțit când ați văzut filmul Soția?

MW: Am aici un poster semnat de toți actorii din distribuție, nu îl vedeți, va trebui să mă credeți pe cuvânt. Am fost impresionată de modul în care, în roman, este vorba atât de mult de vocile personajelor. E ciudat, pentru că vorbeam mai devreme despre a scrie la persoana întâi ca în Belzhar sau la treia, ca în Interesanții. Când scrii la persoana întâi apare o urgență, trebuie să expui repede tot ce are personajul de spus, altfel de ce i-ai da o platformă dacă nu ar avea un fel anume de a se exprima? Joan, naratoarea din Soția, eroina, este furioasă și amuzantă. În filmul regizat de suedezul Björn Runge și care a ieșit foarte bine, este vorba despre fața lui Glenn și despre ce nu spune, în aceeași măsură cu ce spune. Mi s-a părut uimitor, pentru că mi-am dat seama că în traducerea dintr-o formă în alta, e ideal să iei ceva și să dezvolți, nu doar să reproduci fidel. Cred că ea a inovat, te face curios să afli ce zace-n femeia asta, când o să explodeze, în timp ce în carte afli chiar în pagina 1: ”Îmi părăsesc bărbatul”. Cred că e incredibilă, a făcut un rol extraordinar.

Înainte de interviu am încercat să îmi amintesc scene din film și mi-am dat seama că mi-au rămas în memorie tăcerile ei.

MW: Tăcerea și ce se ascunde în spatele ei. Cartea e foarte diferită, eroina nu se abține deloc, e dezlănțuită. Am vorbit cu Glenn la Times Talk, o serie de interviuri New York Times, și am avut revelația că actorii și scriitorii pornesc în același fel, de la personaj. Eu asta fac. Cineva a spus că în privința cărților care ne plac ținem minte nu intriga, ci personajele. Nu știu dacă e universal valabil, dar mie mi se pare adevărat. Când mă gândesc la cărțile care mi-au plăcut nu văd scena aceea în care se urmăreau două mașini, ci revăd ce i-a spus un personaj altuia și reacțiile lor.

Trecem la Puterea femeilor, apărută recent la noi, o carte foarte puternică despre feminism, relațille dintre femei, despre relația dintre mentor și ucenic. Când a apărut în Statele Unite, The New Yorker a spus că acțiunea romanului pornește de la un moment #MeToo avant la lettre. Credeți că mișcarea feministă este mai importantă și mai răspândită acum decât în urmă cu 20 de ani?

MW : Da, am prietene care sunt militante feministe și susțin cursuri și conferințe în campusuri. ”De ce ar fi feminismul relevant pentru viața mea?” era una dintre reacții. Cred că feminismul a devenit o temă centrală la știri în ultimii ani, așa cum nu l-am mai văzut de multă vreme. Eu i-am urmărit întregul parcurs, căci dintotdeauna m-a interesat. Cred că mama a devenit scriitoare în mare parte datorită mișcării feministe. Multă vreme se spuneau lucruri deranjante despre femei, toată lumea râdea – se mai întâmplă și azi, cu Trump președinte și discursul lui înjositor la adresa femeilor. Pe acest fundal au apărut din ce în ce mai multe discuții despre restaurarea respectului și siguranței femeilor. Din punct de vedere politic, este inextricabil legat de modul în care vedem justiția socială, în general.

Se întâmplă și în România, la o scară mai redusă. Sunt discuții despre feminism, drepturi și cred că este important pentru exprimarea femeilor.

MW: Este, oriunde s-ar întâmpla în lume. Nu știi unde va duce un dialog, dar dacă nu-l porți, nu vei avea șansa să afli. Cred că țările și culturile care pot face asta și pot răspândi ideile, nu doar pentru cei interesați de, să zicem, politică, ar face un lucru important. Pe vremuri, când am văzut cum este mama influențată de feminism, una dintre cele mai mari probleme era sistemul de educație preșcolară. Nici până azi nu există grădinițe accesibile. Nu e vorba doar de a duce copilul acolo, ci de ce ar putea face o femeie dincolo de a-l îngriji acasă. Asta nu e o temă doar pentru politicieni, ideile sunt interconectate: o femeie nu trebuie să fie supusă violenței, hărțuirii sexuale, trebuie să-și poată lăsa copilul în siguranță cu o persoană care să-l îngrijească adecvat, în timp ce ea muncește pentru a-și întreține familia. Cred că oamenii au început să simtă legăturile astea. Discuțiile acestea erau mai intense în anii ’70, au dispărut o vreme, dar acum sunt din nou pe tapet.

Sper să urmăm aceeași cale și în România, pentru că este foarte important. 

MW: Da.

Acum opt ani ați publicat în The New York Times articolul The Second Shelf, în care spuneați că “femeile care scriu literary fiction se regăsesc adesea într-o lume nedreaptă” dominată de bărbații scriitori, de la selecția manuscriselor la designul de copertă și marketing. Lucrurile sunt la fel și astăzi sau trăim într-o lume un pic mai dreaptă?

MW: Cred că e un melanj, lucrurile s-au mai îmbunătățit în anumite zone, dar în altele au stagnat. Nu poți să le privești printr-o singură lentilă. Toni Morrison și Alice Munro au primit Nobelul, multe autoare au primit premii, dar trebuie să privești lucrurile din perspectiva temporală. Coperțile cărților scrise de bărbați au fonturi mari, îndrăznețe, puțină ilustrație, care transmit cititorilor ”Această carte e un eveniment”. Cărțile pentru femei au coperți cu ilustrații pe care eu le numesc în glumă ”fetițe în câmpul cu flori”, femei în apă. Să ne imaginăm doi bărbați discutând în tren: ”Ce citești Bill, Fetița în câmpul cu flori? – Oh, da, îmi place, îmi place și continuarea, Fetița în câmpul cu grâu.” N-o să se întâmple, pentru că o carte are designul agreat de un anumit public țintă al unei edituri. Nu poți să învinuiești editurile pentru că sunt studii care spun că femeile citesc cel mai mult ficțiune. Dar dacă e vorba de o carte care atrage atenție și recenzii serioase, coperta spune multe, e recomandată, ajunge să fie examinată în comisii literare și primește premii. Noi codificăm și clasificăm – ”asta-i pentru femei”. Dar nu toată lumea vede lucrurile așa. Am o prietenă scriitoare care spune că nu e deranjată că lumea consider scrierile sale drept ficțiune feminină – cele mai multe personaje sunt femei, cărțile îi sunt citite de femei, poți să îi spui oricum, asta nu îi știrbește identitatea.

Eu cred că fiecare carte trebuie să aibă șanse egale să fie luată în serios, așa cum merită. Și dacă o carte e deghizată să arate ca ceva ce nu e, dacă e o meditație serioasă pe tema pierderii mamei, dar are o copertă dulcică, un cititor interesat de tema cărții s-ar putea să o ignore sau nu s-ar gândi că e o carte despre o temă atât de serioasă, pentru că e despre femei.

Cred că din punct de vedere cultural am văzut destul de des voci masculine, cred că ține și de perspectiva masculină. Dar s-au făcut studii și asupra cărților premiate scrise din punctul de vedere al unei femei. Sunt și cărți puternice, scrise de femei din perspectivă masculină, cum e Wolf Hall, de Hilary Mantell. Dar vrem să înțelegem cum gândesc și trăiesc femeile? Știm că cititorii de ficțiune empatizează mai mult, sunt date certe în privința asta. Dar cum e să știi ce simte celălalt, mai ales acum, când suntem conectați dar separați, cum trăiește altcineva, vreau să știu, iar ficțiunea poate face asta.

Credeți că pandemia va schimba piața de carte, de la tendințe la obiceiuri de cumpărare și de lectură?

MW: Cred că da, dar nu sunt sigură cum. O amică din zona editorială pentru copii spunea că în perioada aceasta părinții au cumpărat pentru copiii lor cărțile pe care le-au iubit ei în copilărie. Nu știu cum e acolo, dar aici școlile sunt închise, copiii stau pe Zoom o mare parte din zi, dar nu pot face asta toată ziua, iar părinții le cumpără cărți pe care ei le-au iubit. Cărți care nu sunt în listele de azi, dar au fost importante pentru mame și tați când erau copii. Pentru adulți, nu știu. Prietena mea Emma Straub a publicat recent o carte care a intrat în lista de bestselleruri, dar altfel, nu știu, depinde cum îți petreci ziua, cât timp gătești, cât citești, cât îți faci griji.

Pentru mine cărțile sunt vitale, fie că sunt în izolare, fie că sunt liberă să merg oriunde. Mereu am o carte cu mine. Acum stau în fața unei biblioteci. Nu știu cum va fi pentru editori, sper să fie bine. Probabil că nu e doar un răspuns. Va fi greu și pentru librării. Trebuie să ajutăm librăriile independente să supraviețuiască.

Spuneați că citiți tot timpul. Ce citiți acum?

MW: Am vrut să găsesc cartea perfectă. Și sunt deschisă la orice recomandări de autori români traduși în engleză. Am spus despre părinții care aleg cărți clasice pentru copii. Și eu mi-am dorit să recitesc Willa Cather, Middlemarch, cartea prietenei mele Emma Straub. Ceva nou și ceva vechi. Probabil că e o conectare inconștientă la plăcerea lecturilor din trecut. Dacă ești tulburat, dacă ai pierdut pe cineva, dacă ți-e teamă și te îngrijorează viitorul, dacă ți-ai pierdut slujba și te gândești cum să te concentrezi asupra unei cărți, cred ce ne amintim de lecturile din trecut și de ce ne-au oferit ele atunci. Trebuie să sperăm că vom avea un viitor în care vom simți la fel.

Cred că încercăm să ne întoarcem la perioadele în care ne simțeam în siguranță, eram iubiți și nimic din ce trăim acum nu se vedea la orizont.

MW: Așa e. Dacă citești o carte bună, te absoarbe, creează o lume în jurul tău. Nu e vorba că am vrea să evadăm. Eu acum vreau o carte care să-mi spună despre viața oamenilor, dar să îmi și amintească de puterea artei, de puterea cuvântului. Sunt cărți extraordinare despre războaie, molime, dar e importantă și familia. De la mare la mic.

După apariția cărții Puterea femeilor în Statele Unite, Nicole Kidman a anunțat că va coproduce ecranizarea pentru Amazon Studios. Aveți noutăți despre proiect?

MW: Se pare că e în desfășurare și sper să și joace în film. Va fi un film extraordinar. Sunt două roluri, o femeie tânără și una matură, este despre întâlnirea acelui om care vede potențialul din tine.