Ana Dragu a aflat că băieţelul ei suferă de autism cînd acesta avea doi ani. De atunci, s-a documentat continuu şi s-a implicat activ în recuperarea lui. Avînd la bază experienţa familiei lor, Mîini cuminţi (ed. Polirom, colecția EGOgrafii) spune povestea lui Saşa, de la diagnosticare pînă în prezent, cu toate incertitudinile şi temerile, dar şi cu bucuriile şi progresele făcute pas cu pas.

Maini cuminti. Povestea copilului meu autist-EGOgrafii-aMama şi fiul învaţă treptat să comunice unul cu altul şi se plimbă ore în şir noaptea pentru că băiatul are insomnii severe. Ana îi cîntă „La mulţi ani” pe muteşte fiindcă el are auz absolut şi percepe diferit sunetele. Împreună cu Maria, cea care îl însoţeşte la grădiniţă, Saşa plimbă timp de cîţiva ani un balon invizibil prin oraş, iar Aria, sora lui mai mare, ştie cum să-i fie mereu alături. În urma şedinţelor de recuperare, el învaţă să scrie şi să citească la vîrsta de cinci ani şi este integrat cu succes la şcoală.

 „Este o carte profund altruistă, care îşi poartă cititorul din cea mai neagră depresie spre hohotele de rîs cele mai autentice şi mai sănătoase, un dar pe care Ana Dragu îl face celor care trec prin aceeaşi experienţă.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

Ana Dragu este jurnalistă, fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei Autism Europa Bistriţa. A înfiinţat Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ” Bistriţa şi 2 Elefanţi. Revistă despre autism, prima publicaţie periodică de această specialitate din România. În perioada 2001‑2009 a lucrat în presa locală şi centrală. A publicat peste 100 de articole despre autism şi două volume de poezie, Păpuşa de ceară (2008) şi Păzitoarea (2012). Are doi copii, unul dintre ei fiind diagnosticat cu autism.

Așadar, vă invit să-l cunoașteți pe Sașa în acest fragment din Mîini cuminţi:

 

O nouă zi la şcoală, un nou accident. Dar orice accident e un pas înainte. Chiar şi un pârţ cu stropi. A aşteptat pauza, a mers la baia profesorilor, s‑a încuiat pe dinăuntru, şi‑a dat jos chiloţii, i‑a spălat cu apă rece, apoi i‑a strâns în pumn şi s‑a dus cu ei ascunşi la spate în sala de pian. „Pentru că nu încăpeau în buzunar uzi şi să nu‑i vadă nimeni în mână.“ Acolo, i‑a agăţat de clanţă, pe dinafară, să se usuce. La calorifer nu avea acces din cauza ghivecelor cu flori care conferă încăperii un aer domestic. Plantele profesoarei. Firave şi verzi ca şi copiii care studiază pianul la ore la care alţii aleargă prin curţile blocurilor.

— Şi ce a zis doamna profesoară când a văzut chiloţii pe clanţă?

— A zis: „Ai făcut pişu pe tine, Saşa?“. Şi a râs. Şi apoi a zis că trebuie să le spălăm acasă în maşina de spălat. M‑am descurcat singur, mama! Şi i se luminează faţa.

S‑a descurcat, ce‑i drept. Şi e mândru. Parcă am fi la mii de ani lumină de ziua în care Maria s‑a întors cu el neagră de supărare de la grădiniţa unde l‑a însoţit zilnic vreme de patru ani. Întâi cinci minute – atât rezista între copii, apoi 10 minute pe zi, pentru ca, la capătul câtorva luni în care a frecventat cu forţa grădiniţa, să reuşească să stea între copii două ore pe zi, cu pauze pentru relaxare, dar şi activităţi utile. Întrerupând periodic activitatea cu ţipete şi ghidat îndeaproape, fizic, de ea. Absent de la serbările şcolare. Am aflat după doi ani ce s‑a întâmplat în ziua aia plină de rahat. La câteva luni bune de când a început, programul de training la toaletă era aproape finalizat, Saşa nu mai făcea pe el, se cerea la baie, îşi dădea singur pantalonii jos şi, la fel, nu mai necesita ajutor să şi‑i tragă înapoi. Însă ştersul la fund era în continuare o problemă, pentru că nu reuşea să aproximeze corect cantitatea necesară de hârtie, în funcţie de cantitatea de rahat depusă în WC. Aşa că s‑a uşurat, s‑a şters, apoi s‑a întors de la baie şi s‑a apropiat de educatoarea care avea o cămaşă albă, nouă‑nouţă, pe care a mânjit‑o cu rahat.

— Nu ţi‑am spus atunci, dar am fost şocată de reacţia educatoarei. I‑am spus că îi cumpăr altă cămaşă, numai să se calmeze, îmi povesteşte Maria, de‑acum studentă la Psihopedagogie Specială.

— De ce nu mi‑ai spus?

— Pentru că te‑ai fi certat cu ea şi ţie îţi lipseşte tactul şi noi avem nevoie de ea ca să poată merge Saşa la grădiniţă.

— Da, aş fi făcut circ. I‑ai cumpărat altă cămaşă?

— Nu.

Aşa e, se descurcă singur şi într‑un mod încântător. Ieri am trecut pe stradă pe lângă un grup prea vesel şi i‑am atras atenţia să nu se lovească de ei. Pentru că au băut prea mult. Am avut o mică discuţie despre beţivi, băuturi alcoolice, urmările consumului exagerat de alcool. O discuţie didactică precum 80% dintre discuţiile noastre. Azi la română avea de făcut o propoziţie după schema: S (substantiv) + Ps (adjectiv) + P (verb) + Ps (substantiv). „Beţivii capseci au făcut o prostie.“ Asta e propoziţia cu care s‑ar fi prezentat la şcoală dacă nu o interceptam la timp.

Interpretează diferit umorul, se sperie de mâncare, râde şi preferă să vorbească singur, nu înţelege o groază de cuvinte sau le înţelege greşit şi apoi e în stare să se certe ore în şir cu oricine, convins că are dreptate. Prin asta, el însuşi e o inepuizabilă sursă de umor involuntar.

— Mami, ce înseamnă „multimist“?

— Hmm, nu ştiu, mist înseamnă ceaţă.

— Nu, tu, în română.

— În română nu există cuvântul ăsta.

— Ba da, există, greşeşti.

— Nu există, du‑te şi mai ascultă o dată, poate ai înţeles greşit.

Se întoarce după două minute.

— Da, ai dreptate, e „multimixt“. Ce înseamnă „multimixt“?

— Nici acum n‑ai înţeles corect. Cuvântul ăsta nu există.

— Ba există, am auzit eu, vai, ce mă enervezi, mama!

Începe să plângă şi pleacă înapoi în cameră de unde se întoarce supărat după 15 minute de reascultat acelaşi fragment de poveste de 5 secunde.

— Ai dreptate, „optimist“. Ce înseamnă „optimist“?

— Înseamnă să aştepţi să se întâmple lucruri bune.

— Aha, eu nu‑s. În casă la noi se întâmplă multe lucruri rele. Hai repede în bucătărie, să vezi cum s‑a întâmplat ceva groaznic. Se bâlbâie oala!

Pe aragaz, o oală cu macaroane pe punctul de a da în foc.

— Sunt macaroanele, Saşa, se bâlbâie că sunt emoţionate pentru că o să le mănânci. Şi după ce le mănânci, dormim, că e două noaptea.

— Dar eu vreau să mergem cu sania.

— Nu se poate în seara asta, e viscol.

— Dar vreau, îmi place!

— Mâine mergem, dacă se încălzeşte un pic afară.

— Dar îmi plaaace. Să‑ţi zic ceva, mama. Îmi place foarte mult să mă dau cu sania.

— Nu insista, că nu mergem. E prea frig azi.

— Dar vreau!!! Mi‑e poooftăă. Mi‑aşa de pooftă de viscol!

Îl conving cu greu şi‑l las în schimb o jumătate de oră la calculator. De unde revine în lacrimi după ce a pierdut jocul. Acelaşi joc cu doi îngeri care se lovesc cu aripile până când unul dintre ei se predă într‑o baltă de sânge albastru. Un joc pe care îl pierde mereu pentru că nu poate aprecia unghiul potrivit pentru lovitura decisivă.