de Costi ROGOZANU

Am recitit o carte de căpătâi, Minunata lume nouă a lui Huxley. Ceva ce-mi părea SF, utopie, parabolă şi toate alea, acum îmi pare un articol foarte bun despre lumea de azi, de ieri chiar.

Avem caste programate genetic? Avem oamenii împărţiţi în „epsiloni“ programaţi să strângă gunoiul sau să sape în mină şi „alfa“ eleganţi, frumoşi şi înalţi, care se ocupă de chestiuni nobile şi de mare importanţă? Nu, evident, nu suntem acolo. Totuşi.

Nu interesează atât modalitatea în care se ajunge la împărţirea pe caste (programare genetică, excluderea reproducerii naturale), ci faptul că Huxley are subtilitatea aceea nebună de a infiltra utopia pe sub pielea cotidiană a cititorului. Era, cum ştim şi din alte romane, obsedat de asaltul consumismului pe care îl şi vedea la lucru la începutul secolului în Statele Unite (citiţi textele din călătoriile lui Ilf şi Petrov prin America şi veţi vedea că obsesiile erau comune). Romanul a fost conceput în timpul Marii Crize. Să imaginezi în astfel de vremuri o societate a consumului total poate părea puţin excentric. Dar e doar precizie satirică.

Huxley leagă obsesia pentru consum de adâncirea gropii dintre clasele sociale. Numele personajelor sunt alese ironic (apar Troţki, Lenina, Marx, ba chiar şi Darwin, un fotograf „paparazzo“). Creştinismul este numit o filozofie „subconsumistă“, iar noul sfânt (după el se numără anii noii epoci) este nimeni altul decât Ford.

Copiii sunt educati să nu iubească textele care nu sunt utilitare sau de propagandă. Sunt educaţi să urască florile, peisajele, pentru că aceste plăceri nu implică cheltuială, bani. Nimeni n-are nevoie de oameni care stau gură-cască pe un munte. Nu consumă. Nu avem nevoie de adevăr, avem nevoie de confort: „Însuşi marele Ford a făcut foarte multe pentru a deplasa accentul de la adevăr şi frumuseţe către confort şi fericire. Schimbarea este cerută de producţia de masă. Fericirea universală face să se învârtească mereu roţile; adevărul şi frumuseţea n-o pot face!

Când adevărul supără, cetăţenii pot lua o pastilă de soma, un drog care constituie de altfel şi moneda muncilor de jos. Filmele sunt „tactile“ – un mare succes este o producţie erotică în care spectatorii simt atingerea buzelor eroinei principale. Iar sexul este mai mult decât liber, numai să se desfăşoare în interiorul castelor. Cu cât un bărbat e mai alfa cu atât va avea mai multe femei „pneumatice“ (acesta este complimentul suprem adus un femei frumoase).

Însă vizionarismul lui Huxley nu vine atât din imaginarea unei lumi sălbatice, crude, cu atât de multe reflexe recognoscibile în societatea de consum. Mai ales la relectură mi s-a părut tulburător finalul cărţii. Pentru că el prevesteşte forţa uciderii prin tabloid. Un „sălbatic“ care nu acceptă lumea nouă este asasinat cu blitzuri şi transmisii live. Huxley anticipează şi valul tabloidal care va ţine anesteziată lumea.

Cartea a fost concepută şi ca o replică parodică la utopia unui alt mare scriitor popular, H.G. Wells. Însă a beneficiat până acum de ecranizări de toată jena. A fost anunţat că Ridley Scott lucrează la un film după roman. Dacă şi el ratează înseamnă că e vreun blestem la mijloc. Până atunci căutaţi The Strokes – o trupă tare se cunoaşte şi după aluziile literare. Au o piesă, Soma. Un bun tribut care merge cu relectura unei cărţi crude şi luminoase, ca amintirea unui tovarăş de tâmpenii din copilărie.