Cu fiecare articol al volumului Ochiul căprui al dragostei noastre, trecem de la pagini desprinse parcă din Orbitor, la însemnări despre rolul artistului în genere sau portrete de scriitori români, la nostalgii sau amintiri din perioada comunistă, într-o întoarcere continuă spre adolescentul Cărtărescu a cărui existenţă rămâne, ca şi în romanele sale, într-un continuu imaginar corporalizat.
Deşi fragmentate şi distincte ca nucleu tematic, paginile volumului reuşesc să fie citite ca un continuum narativ printr-o privire retrospectivă asupra oamenilor şi întâmplărilor care s-au intersectat, într-o împrejurare sau alta, printr-o idee sau o prietenie constantă. Într-o nostalgie pe alocuri gravă, în alte locuri realistă, a scriitorului ajuns la maturitate şi la o notorietată evidentă, Mircea Cărtărescu problematizează „onoarea actului de a scrie“ în societatea de astăzi, prin întrebarea retorică referitoare la definitivarea trilogiei Orbitor şi nu a volumului De ce iubim femeile, cu un succes garantat în rândul publicului. De la scrierea romanului Travesti, cea mai tristă carte a mea, prima scrisă exclusiv cu puterile mele, la proiectul Levantul-ului, o epopee clasică în 12 părţi, cuprinzând o lume autosuficientă şi completă, scriitorul rămâne cu nostalgia scrierii Cărţii în locul căreia i s-a dat să trăiască realitatea: o mare echipă de scriitori care să muncească timp de câteva generaţii la o singură carte, pe care s-o citeşti din copilărie până pe patul de moarte.
De la Cartea borgesiană pe care şi-o imaginează, Cărtărescu face trecerea spre portretele unor scriitori români, pornind, de fapt, de la figura neştiută realmente a lui Eminescu şi de la întrebarea justă: cât dintr-un autor putem cunoaşte cu adevărat de vreme ce nu ni s-a dat să-l întâlnim în timpurile noastre? Paginile în cauză constituie o mică istorie literară personală în care, pe lângă detalii ale personalităţii unor scriitori precum Mariana Marin, Ion Stratan sau Gheorghe Crăciun, se fac consideraţii referitoare la arta literară sau la imaginea literaturii române din acei ani: autoreferenţialitatea scriiturii Şcolii de la Târgovişte prin evocarea figurii lui Mircea Horia Simionescu, statutul poezii de astăzi comparate cu poezia anilor ´60 sau a generaţiei Beat şi a Cenaclului de Luni, şi, cu reală admiraţie, evocarea „devotaţilor ideii de cultură“ sau a „personajelor vii“ ale generaţiei lor, Gheorghe Crăciun şi Alex Leo Şerban.
Încărcate de un lirism ascuns în Orbitor în spatele corporalităţii excesive a obiectelor, trecând limita fanteziei, paginile care dau şi titlul volumului evocă imaginea mamei şi a dublului Mircea-Victor, din locul adultului care conştientizează, an de an, tocmai prin sine, lipsa continuă din povestea cea mai fermecătoare pe care-aş putea-o spune vreodată (…). Ne apropiam tâmplele, privindu-ne-n ochi până ce din şase ochi făceam unul singur, căprui şi apos, plin de dragoste şi compasiune.
Alte imagini retrospective conturează portretul cuplului de tineri muncitori, în imaginea mamei Maria şi a tatălui Constantin, a perioadei comuniste în care posibilitatea unei călătorii în afara ţării era de neimaginat, a dificultăţii achiziţionării unor produse la modă, blugii sau nesul, la naşterea cu sau fără credinţă, prin „organul deschis pentru a-l primi pe Dumnezeu“.
Deşi un complex de articole şi însemnări distincte ca tematică şi intensitate narativă, volumul se citeşte integral cu interesul de a descoperi o faţă mai nostalgică a întâlnirilor care l-au format, l-au atins, într-un fel sau altul, sau pur şi simplu i-au intersectat drumul scriitorului în căutarea Cărţii.